Patriarhul Teoctist al României...

Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a fost un ierarh duhovnicesc cu multă înțelepciune și răbdare!...

Născut, la 07.02.1915, într-o familie numeroasă, la Tocileni (Victoria), județul Botoșani, a intrat de copil la mânăstirea Vorona!...

A fost călugărit în anul 1935, la mânăstirea Bistrița-Neamț, studiind teologia și literele, urcând pe treptele vieții duhovnicești și bisericești, până la rangul și vârsta de patriarh!...

În pofida marilor demnități avute, ca Mitropolit al Olteniei și Moldovei, iar apoi ca Patriarh, a rămas toată viața un monahul cumpătat, care în tot ce făcea și tot ce spunea, căuta mai întâi să-i placă lui Dumnezeu!...

Oriunde a slujit, a rămas pentru toată viața pătruns de universul spiritual al Moldovei, purtând pretutindeni în suflet, credința curăția și evlavia locurilor natale!...

A rămas un monah trăitor, păstrând comuniunea cu marii duhovnici ai generației sale, colegi de studii, ca Petroniu Tănase, Sofian Boghiu și Grigore Băbuș, cu care se sfătuiau mereu, spre buna-sporire și chivernisire a Bisericii lui Iisus Hristos!...

La 30 iulie 2007, în urmă cu 19 ani, într-o zi de luni, Părintele nostru Patriarh Teoctist, s-a mutat la Domnul nostru Iisus Hristos, împlinise venerabila vârstă, de nouăzeci și doi de ani, iar în chipul său luminos strălucea lumina harului dumnezeiesc, frumusețea cărunteților, a anilor, pe care-i trăise întru credință, rugăciune și dăruire de sine, luminând prin faptă și cuvânt!...

Slujba înmormântării a fost săvârșită într-o zi de vineri, 3 august 2007, la Catedrala Patriarhală din București!...

Pomenindu-l cu drag pe bunul și blândul nostru Părinte Teoctist Patriarhul să rostim cu evlavie această rugăciune:

Odihnește Doamne cu sfinții și cu drepții Tăi, pe Părintele nostru Patriarh mutat la Tine, pe bunul și vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române!...

Ascultă-i rugăciunile pe care le înalță către Tine, din sufletul său bun, cum le-ai ascultat atunci când se ruga pentru lume!...

Fă simțită, nouă și Bisericii Tale pământești și poporului creștin român, harul și puterea, izvorâte din ruga sfânta a celor ce slujesc Ție, în Biserica Ta cea cerească!...

Ascultă Mântuitorul nostru, Iisuse Hristoase preabune, rugăciunea obștilor sfinților, al patriarhilor, ierarhilor, preoților, cuvioșilor, voievozilor, mărturisitorilor, moșilor și strămoșilor, neamului nostru românesc, pentru fii și pentru urmașii acestui pământ!...

Ajută-ne să mergem mereu, neabătuți, pe același drum sfânt, să urmăm cu râvnă pentru veșnicie, urmând același Adevăr, aceiași Viață, aceiași Cale fericită, întru Hristos Domnul Slavei. Amin!...

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!...

Veșnica lui pomenire, din neam în neam! Amin!...

@Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Măicuța Domnului...

Stăpâna Cerului, Doamna pământului, Maica poporului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos și a celor mai multe biserici, mănăstiri și schituri din toată lumea creștină, este Măicuța noastră dincolo de faptul că este Maica Domnului, Pururea Fecioară Maria - Născătoare de Dumnezeu!...

De ce?

Pentru că Ea este mijlocitoarea noastră înaintea Tronului Dumnezeiesc al Preasfintei Treimi, Ea (ne) duce rugăciunile noastre, apăsările, oftaturile noastre, bucuriile, problemele, frământările și necazurile noastre înaintea Fiului Ei preaiubit, cerând, pentru noi, în dreptul și în numele nostru, alinare sufletească, mângâiere duhovnicească, vindecare spirituală și tămăduire trupească, dezlegându-se și dezlegându-ne, astfel, toată boala și neputința din și în popor!...

Altfel spus, Măicuța Domnului, față de care noi avem mare și deosebită evlavie, dintotdeauna, plânge cu cel ce plânge, râde cu cel ce râde, se roagă cu cel care se roagă, se bucură cu cel ce râde, se roagă pentru noi, plânge pentru noi, oftează pentru noi, ca o adevărată, veritabilă și autentică mamă și maică ce (ne) este!...

De aceea și încă, pentru multe alte motive, o iubim, o cinstim, o admirăm, o venerăm, o respectăm și o prețuim pe Maica Domnului!...

De aceea, îi purtăm numele, îi citim acatistele și paraclisele, îi cântăm imne de laudă, tropare și axioane, îi purtăm în procesiuni și litanii sfintele și sfințitele ei icoane!...

Așadar, da, Maica Domnului ne ajută, ne scapă, ne salvează, ne izbăvește și ne apară din și de toată cursa, încercarea, ispita, boala, neputința, răutatea și patima acestei lumi!...

Prin urmare, într-adevăr, chiar se cuvine să-i acordăm, în continuare, toată cinstea și cinstirea, toată aprecierea și admirația, toată evlavia, recunoștința și prețuirea noastră!...

Cu alte cuvinte, Măicuța Domnului este izbăvitoarea noastră, mângâietoarea noastră, mijlocitoarea și apărătoarea noastră, care-și revarsă toată dragostea ei maternă, sfințitoare și mântuitoare asupra noastră, motiv pentru care se cade să ne bucurăm și să-i mulțumim lui Dumnezeu, pentru toată dăruirea și binecuvântarea Sa cea sfântă!...

Altfel spus, în acest context, în spiritualitatea ortodoxă, un loc deosebit îl ocupă Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului!...

„Biserica Ortodoxă crede în mijlocirea şi îndrăznirea ei de Maică a Domnului, căreia i se roagă ca uneia ce este preacinstită şi preasfântă!...

Ne rugăm Maicii Domnului şi o preamărim în acelaşi timp!...

O preamărim ca pe ceea ce a trăit cea mai mare unire pe care umanul o poate realiza cu Dumnezeu, ea fiind tipul fiinţei umane pe deplin realizate!...

„Toate tainele tale sunt mai presus de cuget, toate sunt preamărite, Născătoare de Dumnezeu; curăţia fiind pecetluită şi fecioria păzită, cu adevărat Maică te-ai cunoscut, născând pe Dumnezeu cel adevărat, pe care roagă-L să mântuiască sufletele noastre.“

Atributele de Născătoare de Dumnezeu şi Maică a Lui, exprimă raportul de profundă intimitate ce s­-a stabilit între Fecioara Maria şi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat!...

Unul din meritele creştinismului este acela de a fi restabilit demnitatea femeii, ridicându-o până la înălţimea bărbatului, deşi rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale!...

Temeiul acestei demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu a binevoit a se face Fiu al femeii, căreia i s-a dat rolul de Maică!...

Prin acest fapt, Maica Domnului a devenit modelul, nădejdea, ocrotitoarea tuturor maicilor!...

Acestea, în toate greutăţile lor, îşi pun speranţa în Maica Domnului, văzând în ea modelul ideal al Mamei, al dragostei materne!...

Maica Domnului nu este doar patroana maicelor ci şi a fecioarelor!...

Biserica noastră crede în pururea fecioria Maicii Domnului!...

„Maică te-ai cunoscut, mai presus de fire, Născătoare de Dumnezeu, şi ai rămas Fecioară, mai presus de cuvânt şi de cuget!...

Limba nu poate spune minunea naşterii tale, că preamărită fiind zămislirea ta, Curată, necuprins este chipul naşterii; că unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii!...

Pentru aceasta, pe tine toţi Maica lui Dumnezeu ştiindu-te, ne rugăm ţie cu deadinsul: Roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.“

Ea este model de curăţie, sfinţenie, devotament şi supunere pentru toate fecioarele şi monahiile noastre!...

Pretutindeni, cele ce vor să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, se îndreaptă cu nădejde spre Pururea Fecioara Maria!...

„Prin faptul naşterii lui Dumnezeu - Cuvântul din femeie, creştinismul umanizează tot cerul!“

Ştiind noi că Omul - Iisus Hristos are o Maică, primim curaj, maica fiind quintesenţa afecţiunii iubitoare, iar Maica aceasta este cu totul dintre noi!...

„De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura: soborul îngeresc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu s-a întrupat şi prunc s-a făcut, cel ce este mai-nainte de veci, Dumnezeul nostru!...

Că braţul tău scaun l-a făcut, şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat!...

De tine, ceea ce eşti plină de dar, se bucură toată făptura. Mărire ţie!“

De aceea ne rugăm Maicii Domnului cu multă încredere, ştiind că ea are o intimitate deosebită cu Dumnezeu, recunoscând în ea o iubire maternă, şi în acelaşi timp iubirea celei ce este slujitoarea model a Domnului!...

Pe lângă marea sa iubire, Maica Domnului ne oferă şi un model de rugăciune!...

Pe ea nu ne-o putem închipui altfel decât în rugăciune către Fiul său şi Dumnezeul nostru!...

Maica Domnului este ocrotitoarea tuturor celor ce se roagă, Maica duhovnicească a tuturor creştinilor, însăşi icoana Bisericii!...

Ştiind realizate în persoana ei, la maxima posibilitate, iubirea, pe care Însuşi Fiul ei a simţit-o, şi sfinţenia, care a învrednicit-o a fi tron al lui Dumnezeu, ne închinăm plini de uimire în faţa ei, având nădejde în ajutorul ei, ştiind că mai mult decât nisipul şi decât picăturile ploilor sunt mulţimile lucrărilor izvorului ei, care neîncetat se revarsă peste tot pământul!...

Încercând însă să vorbim despre măreţia ei, ne dăm seama că cuvintele noastre sunt neîndestulătoare pentru a o lăuda după cuviinţă:

„Nici cuvântul, nici mintea, nici limba, nu sunt în stare a lăuda, Curată, naşterea ta; ci sunt fără de putere, cu privire la tine, iar mândria filosofilor şi măiestria ritorilor se dovedesc şi ele neputincioase.“

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne și mântuiește-ne pe noi! Amin!...

Dumnezeu și Măicuța Domnului să ne poarte de grijă și să ne ajute tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

Post binecuvântat tuturor! Amin!...

@Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Preasfințitul Părinte Arhiereu Vicar Timotei Sătmăreanul la opt ani de vrednică, veritabilă și binecuvântată slujire arhierească!...

Întotdeauna am avut emoții atunci când am vorbit ori scris despre un coleg de școală, facultate ori studii!...

De data aceasta este cu atât mai emoționant și mai onorant în același timp, fiindcă voi relata câteva gânduri sau impresii despre PS Părinte Arhiereu Vicar Timotei (Bel) Sătmăreanul, pe care-l cunosc încă din toamna anului 1996, adică de aproape 30 de ani, atunci când eram colegi de an la facultate, împreună cu Părintele Arhim. Macarie Motogna - Exarhul

mănăstirilor din Episcopia Maramureșului și Satmarului și Starețul mănăstirii Rohia, și când Părintele Timotei (Cristian) Bel - ucenic apropiat al PS Părinte Episcop Iustin, era diacon și conducător auto chiriarhal la PS Părinte Arhiereu Vicar de atunci Iustin (Hodea) Sigheteanul!...

Încă din acele frumoase ori minunate vremuri și binecuvântată perioadă, Părintele (arhi)diacon și viețuitor al Rohiei, m-a cucerit prin calitățile sale deosebite cum ar fi: cumințenia, bunul simț, sinceritatea, localitatea și fidelitatea față de părinții săi îndrumători sau formatori, tenacitatea, răbdarea, perseverența, determinarea și demnitatea, specifică moroșenilor și lăpușenilor!...

Și, așa a rămas până în ziua de astăzi, parcurgând, cu multă evlavie, seriozitate, asumare și responsabilitate, toate ascultările încredințate, atât cele sacerdotale de, diacon, preot și episcop cât și cele administrative de slujitor chiriarhal, stareț, exarh și arhiereu vicar!...

Părintele Episcop Timotei Bel a trecut și prin multe încercări dar cu tenacitate, răspundere și constiinciozitate, le-a gestionat, traversat și biruit pe toate!...

Monahul autentic, slujitorul destoinic, viețuitorul adevărat și românul veritabil, maramureșanul neaoș născut în țara Lăpușului, la Rohia, în proximitatea Sfintei Mănăstiri Sfânta Ana, rămâne figura luminoasă, naturală și savuroasă, amprentată ori marcată de părinții sai duhovnicești, între care, la loc de frunte și de cinste, rămân Părinții Arhierei Iustinian Chira și Iustin Hodea, la care se adaugă si Serafim Man - Starețul, Duhovnicul și Arhimandritul Rohiei!...

Drept urmare, acum, la ceas aniversar, când scriu aceste sincere cuvinte, cu prilejul împlinirii a opt ani de vrednică, frumoasă și binecuvântată slujire arhierească, eu unul îi doresc PS Părinte Arhiereu Vicar Timotei Sătmăreanul, să aibă parte, în continuare, de multă sănătate trupească și sufletească, fortuită putere de muncă, rodnică înțelepciune, bogată răbdare precum și mult succes, deosebit spor și alese bucurii sau împliniri duhovnicești!...

Dumnezeu să vă poarte de grijă și să vă ajute, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

Întru mulți, buni, frumoși, luminoși, sănătoși, voioși si binecuvântați ani, Preasfinția Voastră!...

București - 24.06.2026

Cu aleasă prețuire și deosebită considerație, Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Treizeci şi cinci ani de la Revoluţie...

La sfârşitul acestui an – 2024, vom comemora treizeci şi cinci de ani de la Revoluţia din decembrie 1989!...

Altfel spus, ne aflăm, deja, la 35 de ani după jertfa sângeroasă a tinerilor noştrii români!...

Da, treizeci şi trei de ani, mult, puţin, Dumnezeu ştie, de când unii au murit pentru ca alţii să (re)învieze, căci ei au murit ca noi să fim liberi, pentru că ei chiar au crezut „că vom muri şi vom fi liberi!...”

Va să zică, am intrat, iată, in anul al treizeci şi treilea de la Revolutia noastră din decembrie 89!...

Da, am parcurs toţi aceşti ani, cu bune şi cu rele, cu frumoase şi cu grele!...

Altfel spus, 22 Decembrie 1989 a însemnat sfârșitul regimului comunist în România. S-au scurs 35 de ani de atunci, răstimp în care s-a pus în permanență în discuție dacă „A fost sau nu a fost” cu adevărat o revoluție în Decembrie 1989. Răspunsul este unul simplu și singurul: Da, în decembrie 1989 a avut loc Revoluția care a schimbat sistemul social impus cu peste cinci decenii în urmă de trupele sovietice.

La 22 Decembrie 1989 s-a scos pumnul ori căluşul din gura populației îndelung persecutate, s-a pus capăt unor experimente sociale care au marcat întreaga Românie, cum ar fi, de pildă: instaurarea regimului totalitar şi a politicii dictatoriale a cuplului prezidenţial, ceauşist, cenzura ideologică, marxistă şi ateistă, raționalizarea alimentară și cea energetică.

Tot acum a încetat procesul de industrializare și a economiei centralizate și planificate. S-a încheiat procesul de sistematizare a satelor şi multe altele!...

A fost oprit proiectul de sistematizare al centrului Bucureștiului, proces care a produs o ireversibilă modificare a aspectului orașului, cât și pierderea pentru totdeauna a unor monumente istorice, cum ar fi, bunăoară, Ansambul Monahal – Mănăstirea Văcăreşti și a unui model de locuire urban.

Cu alte cuvinte, 22 Decembrie 1989 a însemnat revenirea României la sistemul social de tip capitalist, al încercării unei normalități politice, a restabilirii dreptului de proprietate, a creării structurilor politice și economice menite să asigure libertatea și prosperitatea populației, atât cât s-a putut ori s-a reuşit!...

Schimbarea de sistem intervenită în Europa Central - Orientală și de Sud - Est a fost respinsă de către Nicolae Ceaușescu, motiv pentru care Revoluția decembristă a debutat cu o replică violentă a autorităților, soldată cu arestări, morți și răniți!...

În altă ordine de idei, astăzi, la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, încercăm o aducere aminte a acelor evenimente și motivele care au dus la acestea cât și o examinare a parcursului societății românești postedecembriste.

Căci, uneori sau, chiar deseori, rătăciţi în tihna şi pacea libertăţii, privim la cei morţi în Decembrie 1989 fără a mai avea putere să înţelegem jertfa lor. Libertatea şi bunăstarea au ofilit în noi floarea curajului de acum 35 de ani.

Devenind, în acest fel, nişte sărmane marionete, am ajuns, practic, personajele unui teatru al absurdului, care constituie falsa democraţie post - decembristă.

Adică, deşi ne credem vii, noi suntem, de fapt, morţi!...

Ei, morţii din Decembrie 1989 sunt, în fond, cei vii, cei mântuiţi!…

Drept urmare, în aceste clipe sau momente, eu unul nu pot să fac altceva decât să le aduc: deosebită cinste, aleasă gratitudine, adâncă recunoştinţă şi profundă preţuire lor, tuturor!...

În ce ne priveşte pe noi, cum remarcam şi în rândurile anterioare, Dumnezeu cu mila ori, mila lui Dumnezeu în toate, suntem, cel puţin, tot cam aceeaşi: la fel de epigoni şi de impostori, la fel de lacomi şi de hrăpăreţi, mai corect spus, la fel de ahtiaţi, dacă nu chiar mai abitir, după câştig rapid şi îmbogăţire nechibzuită, la fel de mândri şi de orgolioşi, de egoişti şi de trufaşi, de ţăfnoşi şi de preţioşi, precum şi tare ipocriţi sau făţarnici!...

Prin urmare, nimic nou sub soare, doar, “alte măşti, aceeaşi piesă!...”

Mie, unul, îmi pare, deci, foarte rău, că progresele reale, concrete, veritabile, adevărate şi profunde, merg foarte încet, evoluăm tare lent, în ritmul melcului, din toate punctele de vedere!...

De aceea, astfel stând lucrurile, eu, personal, îi rog pe ei, pe eroii, martirii şi mucenicii noştrii, să ne ierte, fiindcă nu ştiu în ce măsură am fost ori suntem vrednici de (toată) această jertfa a lor, altfel bine primită de Dumnezeu – Preabunul şi Preamilostivul!...

De asemenea, reflectând şi meditând, acum, în acest an comemorativ, la tot ce am dobândit în urma acestei mişcări/revolte populare, vom constata că am obţinut libertatea de care nu ştim a ne bucura îndeajuns, şansa, oportunitatea şi bogăţia de care nu ne putem folosi în mod suficient şi, eficient, deschiderea şi receptivitatea de care nu ştim să profităm într-un fel anume, complet şi concret, şi, tot aşa, mai departe!...

Cu alte cuvinte, datorită micimii noastre sufleteşti ne rezumăm la fapte, lucruri şi proiecte mici, sau la planuri, fie doar pe hârtie, fie începute totuşi, dar, niciodată terminate sau finalizate!...

Aşadar, dincolo de toate acestea, este nevoie de o schimbare, adâncă şi (de) modificare, profundă şi radicală, care să plece, să pornească de la fiecare dintre noi, altminteri, jertfa compatrioţilor noştrii din decembrie 89, va rămâne una fără scopul/obiectivul urmărit şi finalitatea dorită de către noi toţi, inclusive, sau, îndeosebi, de către ei, fără atingerea idealului la care (să) aspirăm într-un suflet comun, acela al întrării şi (con)vieţuirii, cu adevărat, într-o lume, realmente şi totalmente nouă!...

Însă, pentru a nu aluneca ori cădea în pesimism accentuat sau patetism derizoriu, tind să cred că am învăţat totuşi câte ceva din toate aceste vremuri, momente şi evenimente perindate şi parcurse în toţi aceşti treizeci și cinci de ani, cel puţin unii dintre fiii acestui neam şi popor!...

Totodată, vreau să cred că, dincolo de toate cele enunţate sau invocate mai sus, am ajuns şi la o maturitate nu doar la o saţietate, că am dobândit/obţinut şi, chiar, cultivat câteva repere, principii, valori şi virtuţi, cum ar fi: al selecţiei, competiţiei, eficienţei şi exigenţei, corectitudinii, onoarei, onestităţii, fermităţii şi demnităţii!...

Măcar, aşa, câte puţin din fiecare!...

Şi, cu toate acestea, mai este, încă, mult loc pentru mult bine, în ţara această!...

De aceea, Dumnezeu – Multrăbdotorul şi Multîngăduitorul, să ne stea, să ne fie alături, pentru a ne bucura, cu toţi, împreună şi dimpreună!...

Iar pentru ei, pentru eroii noştrii, să ne rugăm, permanent, neîntrerupt şi neîncetat, ca Dunnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, cu Drepţii şi cu Sfinţii Săi!...

Veşnică să le fie amintirea, recunoştinţa, preţuirea şi pomenirea! Amin!...

În loc de epilog…

22 Decembrie 1989…

O zi sfanta, deosebita si speciala in calendarul nostru romanesc!…

In urma cu treizeci si patru de ani, data de 22 Decembrie 1989, era intr-o zi de vineri iar anul acesta este duminica – Ziua Domnului, Ziua Invierii!…

Da, pentru ca, eroii nostri martirizati atunci, in vinerea mare a neamului nostru au inviat in duminica biruintei noastre: vietii asupra mortii si a libertatii asupra robiei!…

Da, iar in toata aceasta perioada de acum, noi ne rugam, pentru ei, ca Dumnezeu sa-i invredniceasca de lumina cea neapusa si neinserata a Slavei Sale celei ceresti si vesnice!…

Ca, destul au stat in intunericul ideologiei atee, ei, care au strigat ca „Dumnezeu este cu noi!…”

Si, da, mai trebuie sa facem (inca) ceva: sa (le) respectam/cinstim si pretuim demersul pentru care au iesit atunci, ei, cu piepturile goale (dar, de fapt, pline) in fata tancurilor, masinilor blindate si (a) gloantelor!…

Care obiectiv?

Acela al intretinerii, pastrarii si cultivarii libertatii, dobandita, in acele zile, cu atata jertfa si sacrificiu, cu pretul vietii atator eroi, care, l-au marturisit, atunci, pe Dumnezeu, in Rugaciunea domneasca „Tatal nostru”!…

Da, ei au crezut, cu convingere si (cu) tarie ca, „vom muri si vom fi liberi”, si au mai constientizat (inca) ceva: ca in fata mortii, in fata vietii si a libertatii, noi, toti suntem egali sau, cel putin, asa ar trebui sa fie!…

Daca 1 Decembrie este ziua noastra nationala, a Romaniei (re)intregite, 22 Decembrie este ziua Romaniei, dezrobite si, eliberate, de sub jugul comunist si, atentie: ea, astfel trebuie sa fie si, sa ramana: libera, dezrobita, independenta si, deci, neatarnata!…

Altminteri, zadarnica este jertfa/moartea lor, zadarnica viata si existenta noastra!…

Dumnezeu sa-i ierte, sa-i aseze cu dreptii si sa-i numere cu sfintii si (cu) alesii Sai!…

Pomenirea lor din neam in neam, in vecii vecilor!…

Iar pe noi, cei ramasi, inca, (pe) aici, sa ne intareasca, sa ne miluiasca si, sa ne mantuiasca! Amin!…

În loc de încheire…

Dupa treizeci si cinci de ani…

Dupa treizeci si cinci de ani, multi, putini, Dumnezeu stie, obsrvam/constatam ca societatea noastra roamaneasca este alta, ca, adica, in treizeci si trei de ani, ea s-a schimbat/modificat ori transformat, putem zice, radical si, total, acum, ca, in bine sau in rau sau si in una si in alta, iarasi, cel mai bine stie, Unul – Bunul Dumnezeu!…

Insa, intre multe altele, ar trebui sa retinem, macar, un (singur) lucru: odata dobandita libertatea, care a fost rascumparata cu jertfa si sacrificiu, altfel spus, cu pret de sange nevinovat, ea trebuie cultivata, lucrata, aparata, promovata si intretinuta, pentru a ne putea folosi si bucura, cat mai mult si cat mai multi, de rezultatele, consecintele si avantajele ei si, din pacate, aici, la acest capitol, noi suntem corigenti daca nu, chiar, repetenti!…

Da, chiar, asa: ce facem noi cu libertatea dobandita atunci, datorita celor care, cu piepturile goale, au rostit Rugaciunea Domneasca „Tatal nostru” si au strigat, cu toata puterea si convingerea ca, „vom muri si vom fi liberi!”

Auziti, ce perspectiva duhovniceasca, eshatologica, asupra vietii, mortii si, nu in ultimul rand, asupra libertatii, marturisita, atunci, de ei si, calcata, astazi, in picioare, de noi, cei care ne-am vandut si ne vindem, pentru un „blid de linte?!…”

In alta ordine de idei, pe langa apararea libertatii, unitatii si demnitatii noastre, mai avem de implinit, cel putin, inca o datorie: aceea de a-i pomeni la sfintele rugaciuni, pe eroii nostri de atunci si de, oricand si (de) oriunde!…

Sa ne rugam, pentru ei si pentru noi: ca Dumnezeu sa-i ierte, pe ei, ca au fost ucisi iar pe noi ca, i-am ucis/omorat si-i omaram, permanent, neintrerupt si neincetat, prin ignoranta, pasivitatea, lasitatea, indolenta si indiferenta noastra, dupa cum, pe Domnul si Mantuitorul nostru il rastignim, pentru a cata oara, prin (toate) faptele noastre nedemne, ticaloase si viclene, pline de necinste si ocara, de pacate, vicii si (de)patimi!…

Si, deci, sa ne rugam, Lui si lor, tuturor, pentru felul/modul nedemn in care ii urmam si ii mostenim; sa ne cerem, adica, iertare!…

De ce?

Fiindca le-am risipit mostenirea pe, un pumn de arginti, da, probabil, pe, treizeci de, arginti!…

Cinste lor, rusine noua!…

Recunostinta lor, blamare noua!…

Pretuire lor, ocara noua!…

Noua, adormitilor, anesteziatilor si ametitilor de astazi, care, daca si cand ne vom trezi, ma tem ca va fi doar pentru a concluziona ca este prea tarziu si, ca, de fapt, ne vom putea culca, definitiv, la loc!…

Si, totusi, in pofida tuturor acestora, eu consider, ca, mai este o salvare, o scapare, singura, care si unde?…

La Dumnezeu, numai El mai poate fi sansa noastra: de izbavire, eliberare, dezrobire si mantuire; asadar, nu ne mai ramane altceva decat sa alergam la, catre si, (in)spre El!…

Altminteri, zadarnica jertfa si sacrificiul lor, zadarnica vietuirea si faptuirea noastra, pe aici, in acest veac si lume, pe acest pamant!…

Altfel spus: sa nu cumva sa fie, ratacirea de pe urma, adica cea de astazi, mai rea decat cea dintai, adica cea de acum treizeci si cinci de ani!…

Dumnezeule Doamne, milostiveste-te spre noi pacatosii si, ne mantuieste! Amin!…

@Stelian Gombos

steliangombos.wordpress.com

Părintele Arhimandrit Dometie Manolache (Sfțântul Cuvios Dometie cel Milostiv) de la Mănăstirea Râmeţ – Alba (1924 – 1975) - un autentic erou al credinţei…

Introducere

Părintele Arhimandrit Dometie Manolache (Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț) a fost, aşa după cum afirma Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae), "un erou al credinţei, un suflet de mare sfinţenie şi puritate". Personalitatea sa sintetizat-o foarte elocvent, Episcopul Emiliam Birdaş al Alba Iuliei, la înmormântarea Părintelui Dometie, în ziua de 6 iulie 1975, în urmă cu 50 de ani: "Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist, gospodar de o mare capacitate... Şi-a dat necontenit silinţa pentru a îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu şi mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre".

Câteva repere biografice

Arhimandritul Dometie Manolache (Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț), având numele mirenesc de botez Stelian, s-a născut în urmă cu 90 de ani, în satul Mărculeşti, la poalele Munţilor Pãnătău, judeţul Buzău, la data de 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din cei doisprezece copii ai unor părinţi evlavioşi şi muncitori, care l-au crescut prin truda braţelor, în frică de Dumnezeu, în ascultarea şi respectul celor mai mari, cu simţul răspunderii şi al muncii.

Cele şase clase primare le-a absolvit în localitatea Târlele - Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca şef de promoţie. În acelaşi an s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, iar în anul 1949 a fost declarat licenţiat în teologie, în urma prezentării tezei de licenţă cu titlul: “Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă”, notată cu calificativul “excepţional”.

Vocaţia deosebită pentru viaţa monahală îl determină ca la 6 iulie 1949 să se închinovieze la Mânăstirea Prislop - Hunedoara. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mănăstirea Hodoş - Bodrog, judeţul Arad, iar duhovnicia o primeşte în Catedrala Episcopală din municipiul Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. În ziua de 14 septembrie 1949 primeşte chipul îngeresc la Mănăstirea Prislop, în acelaşi timp cu colegul său de facultate şi bun prieten, viitorul Mitropolit Dr. Antonie Plãmădeală al Ardealului, avându-l drept naş de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Cu toate că avea doar 25 de ani, fiind profund impresionat de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu stricteţe cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fără şovăire, în duh de smerenie şi jertfă totală. Rămâne la Mănăstirea Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mănăstirea Cioara – Afteia, judeţul Alba.

Viaţa mănăstirească în Transilvania nu era atunci într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia sau Moldova, realitate pe care o cunoştea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât şi nemijlocit, de aceea Părintele Dometie Manolache dorea să-şi dedice toată energia şi puterea de muncă întăririi credinţei strămoşeşti şi unităţii neamului. Părintele Dometie a considerat că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieţii monahale din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Mănăstirile Prislop şi Afteia, douăzeci şi trei de fete de pe Valea Sebeşului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie Manolache.

Cu sprijinul lor, al părinţilor lor şi al unor credincioşi, Părintele Dometie a pus la cale construirea unei mănăstiri în apropierea comunei Strungari - Sebeş. Pentru ca tinerele să înveţe viaţa călugărească într-o mănăstire cu veche tradiţie monahală, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Episcop Antim Angelescu de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Răteşti şi Barbu, din judeţul Buzău, Părintele Dometie Manolache fiind închinoviat la Mănăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum şi al vieţuitoarelor Mănăstirii Răteşti.

În paralel a fost numit director şi profesor la şcolile monahale ce funcţionau la cele trei mănăstiri. După ce au învăţat rânduiala monahală, tipicul slujbelor şi muzica psaltică, dupã ce au absolvit şcoala monahală şi s-au calificat în meseria de ţesătoare, au fost închinoviate la Mănăstirea Râmeţ, din judeţul Alba, care tocmai a fost transformată în mănăstire de maici, deoarece forurile superioare bisericeşti şi de stat nu au permis înfiinţarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeşului. Părintele Dometie Manolache a întâmpinat multe piedici, obstacole şi dificultăţi până să ajungă duhovnic la Mănăstirea Râmeţ, atât din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Antim Angelescu al Buzăului, care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât şi din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Nicolae Colan al Clujului, care cunoştea sălbăticia ţinutului Râmeţului precum şi sărăcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot - duhovnic la Mănăstirea Râmeţ şi parohia Râmeţ - Sat, dupã ce a trebuit să rămână câtva timp la Mănăstirile Piatra - Fântânele din judeţul Bistriţa Năsăud şi Dragomireşti din judeţul Maramureş.

Viaţa Părintelui Dometie Manolache este strâns legată de obştea Mănăstirii Râmeţ. În primii ani ai înjghebării acestei mănăstiri, Părintele Dometie şi cele 40 de vieţuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii puţine şi dărăpănate, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminţii şi a medicamentelor, precum şi multe altele. În anul 1960, luna mai, în urma nefastului decret 410/1959, maicile au fost nevoite să plece din mănăstire pe la casele părinţilor sau să lucreze în lume, mânăstirea fiind abandonată şi desfiinţată. Această pribegie a durat până în anul 1969, perioadă în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secţie de covoare care aparţinea Cooperativei “Record” din oraşul Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie şi-a întărit obştea risipită în ţară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună, ca într-o mănăstire. Mănăstirea Râmeţ a fost transformată în cabană şi bufet, maicile reuşind să se întoarcă, întâi ca civile, cu secţia de covoare, fiind chiriaşe şi locuind împreună cu turiştii. Părintele Dometie reuşeşte să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mănăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric şi a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de peşte. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi şi a ajutat la înfiinţarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind el biletele multă vreme ca să fie rentabilă.

Pe lângă activitatea administrativ - gospodãreascã, Părintele Arhimandrit Dometie Manolache a acordat o importanţă deosebită şi studiului de specialitate, activităţilor spiritual şi duhovniceşti. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârşitul său fulgerător.

Părintele Arhimandrit Dometie Manolache a trecut la veşnicele lăcaşuri, într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975, deci în urmă cu 50 de ani. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Preasfinţitul Părinte Episcop Emilian Birdaş al Alba Iuliei îl evocă în cuvinte deosebit de frumoase şi de emoţionante, reflectând şi subliniind statura şi personalitatea duhovniceascã a Pãrintelui Dometie Manolache: “Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate... Şi-a dat necontenit silinţa pentru a îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu si mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre”. (Potrivit mărturisirii Monahiei Eudoxia Manolache – sora Părintelui Dometie Manolache, vieţuitoare până la trecerea ei la veşnicele lăcaşuri, la Mânăstirea Râmeţ, Alba – în revista “Epifania”, Alba Iulia, nov-dec 1997).

Crâmpeie din viaţa, opera şi activitatea Părintelui Arhimandrit Dometie Manolache (Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț)

Urmând cuvintele bunicului său: "nimic nu foloseşte dacă nu slujeşti Domnului", Părintele Dometie Manolache şi-a închinat întreaga viaţă acestei slujiri, împletind în mod exemplar asceza şi rugăciunea cu munca creatoare. Ducea o viaţă aspră, se purta cu simplitate şi nu păstra niciodată mai multe rânduri de haine. Dacă întâlnea oameni necăjiţi, le dădea cojocul din spinare, ciorapii şi chiar încălţările. Era mulţumit când vedea în jur oameni mulţumiţi. Dormea oriunde, chiar şi pe jos. Spovedea zile întregi, mulţumindu-se să aţipească pe un scaun câteva minute. Când slujea la bisericile satelor din jur, unde nu erau preoţi, străbătea câte 7-8 km peste dealuri şi văi, dornic să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu spre întărirea sufletelor credincioşilor. După Sfânta Liturghie, zilnic era chemat pentru diferite servicii pe la casele moţilor, cum se obişnuieşte în Munţii Apuseni. Până seara oficia 20 - 30 sfeştanii, urcând şi coborând poteci singuratice.

Se îngrijea de viaţa spirituală a măicuţelor din mănăstire, dovedind mult tact duhovnicesc. Era preocupat ca ele să nu ducă lipsă nici de cele materiale; le încuraja şi le îmbărbăta mereu în clipele şi momentele grele de îndoială şi ispită, învăţându-le cum să se adapteze vieţii călugăreşti aspre, fiindu-le permanent o pildã vie. Era mai mult vegetarian, afirmând că hrana din carne tulbură spiritul şi înmoaie voinţa. Uneori spunea: "Dacă n-aş sti că multe din măicuţe sunt şubrede cu sănătatea şi dacă ascultările călugăreşti n-ar fi atât de grele, v-aş propune să mâncăm numai vegetale. Poate vom ajunge şi la aceasta, când ne vom mai uşura; atunci vom vedea ce ne va îndemna Cel Prea Înalt".

Nu cunoştea odihna pe care ar fi meritat-o din plin. Trecea de la cele duhovniceşti la lucrări gospodăreşti, fie săpând în grădină sau adunând lemne din pădure, fie împingând roaba plină cu pietriş sau nisip, cot la cot cu muncitorii plătiţi ce lucrau la construcţiile din incinta mănăstirii. Adeseori a fost văzut spărgând pinteni de piatră din munte sau mânuind barosul, cu toate că nu era prea robust.

În ultimul an al vieţii sale, Părintele Dometie Manolache a slăbit şi s-a şubrezit mult, ca urmare a necontenitelor osteneli făcute fără cruţare. Drumurile obositoare, postul, neodihna, slujbele fără nici un ajutor, cântarea plină de dăruire, afară şi în bisericile neîncălzite iarna, privaţiunile de tot felul – au contribuit substantial la îmbolnăvirea sa. Părintele a devenit tot mai rezervat şi mai obosit, în contrast cu firea sa activă şi dinamicã. "Ce va fi aceasta, fraţilor?", întreabă Părintele Dometie într-o predică ţinută în anul morţii sale. "Când am aţipit, am văzut un mormânt gol, cu o cruce la capăt, iar eu eram pe marginea lui. Al cui va fi acest mormânt?" Cu o săptămână înaintea sfârşitului său, predica zilnic, la fiecare masă, şi prelungea, ca niciodată, sfaturile duhovniceşti, căutând să stea de vorbă cu fiecare din obşte.

În ziua când a murit, a slujit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, iar după-masă a plecat într-o comună din apropiere, împreună cu un grup de maici, pentru a aduce alimente rămase acolo din cauza unor inundaţii. La un moment dat, pe când se întorceau, Părintele Dometia s-a lăsat uşor în genunchi, cu ochii ridicaţi către cer, cu mâinile ca la rugăciune. S-a aşezat jos şi a intrat în comă. Era către asfinţitul soarelui. La ora 12 în miezul nopţii, inima sa a încetat să mai bată. Pe locul în care a îngenuncheat a fost ridicată apoi o cruce, o troiţă. Până în ultima clipă, Părintele Dometie Manolache a fost el însuşi ceea ce recomanda tuturor: "Aşa trebuie să ardem pentru Dumnezeu cu viaţa şi fiinţa noastră, precum arde o lumânare în sfeşnic. Viaţa noastră trebuie să fie numai o rugăciune". (Potrivit mărturisirii Monahiei Eudoxia Manolache – sora Părintelui Dometie Manolache, vieţuitoare până la trecerea ei la veşnicele lăcaşuri, la Mânăstirea Râmeţ, Alba – în revista “Epifania”, Alba Iulia, nov-dec 1997).

Spicuiri din învăţătura Părintelui Arhimandrit Dometie Manolache (Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț) despre “Călugăria ascetică, mistică şi contemplativă”

Despre feciorie

De la asceza individuală creştină, bazată pe cuvintele Mântuitorului: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde toate câte ai, iar preţul lor dă-l săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmeazã-Mi Mie" (Lc 18, 18) şi "tot cel ce va lãsa pentru Mine şi pentru Evanghelie casă, fraţi, surori, tată, mamă, copii şi ţarini, însutit va fi răsplătit" (Mc 10, 29-30), s-a ajuns la asceza monahală sau călugăria ascetică. De la nevoinţele sfinte practicate în lume de creştinii zeloşi, ca sărăcia de bună voie, castitatea şi înfrânarea de la orice plăceri ce ţin de veacul acesta, supunerea şi pocăinţa, s-a trecut la călugăria ascetică, şi de aici s-a ajuns la călugăria mistic - contemplativă, când nevoitorul, uitând de tot ce ţine de lumea aceasta, până şi de cele mai elementare trebuinţe ale existenţei fiinţei sale, se dedică rugăciunii şi meditaţiei contemplative.

În viaţa ascetică se practică în chip deosebit (...) fecioria sau castitatea, după cuvintele Mântuitorului: "Sunt oameni care au renunţat de bună voie la plăcerile simţurilor pentru Împărăţia cerurilor, dar nu toţi pot cuprinde cuvântul acesta, ci numai cei cărora li s-a dat. Cel care poate să cuprindă, să cuprindă" (Mt 19, 11-12). Acest angajament solemn, vot sau făgăduinţă, trebuie ţinut cu toată străşnicia, aşa cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi: Sfântul Clement Alexandrinul zice că cel ce s-a făgăduit acestei juruinţe sfinte să stea deoparte de lumea păcatului şi să se ferească de legătura cu omul cel rău. Tot acest Sfânt Părinte îi numeşte pe asceţi "aleşi între aleşi" şi-i laudă pe cei ce-şi pun viaţa lor în siguranţă şi la adăpost de furtunile lumii. Un scriitor bisericesc, Tertulian, le sfătuieşte pe fecioare să stea cu totul rezervate de lume, iar Sfântul Ciprian nu găseşte pe nimeni în lume căruia să-i adreseze cuvinte mai frumoase şi mai sfinte, decât pe ele. Auziţi: "Ascultaţi-mă, fecioarelor, ascultaţi-mă ca pe un părinte, ascultaţi-mă pe mine care vă sfătuiesc cu toată sinceritatea la ceea ce este de folos sufletului vostru. Fiţi aşa cum v-a plăsmuit Dumnezeu, Făcătorul a toate, fiţi nevinovate aşa cum aţi ieşit din mâna Părintelui ceresc, purtaţi în voi un chip nevinovat, o înfăţişare plinã de bună cuviinţă. Sârguiţi-vă să fiţi mereu aceleaşi care aţi început deja să fiţi. Sârguiţi-vă să deveniţi chiar din această lume ceea ce veţi fi în cealaltă, îngeri ai lui Dumnezeu şi mirese prea alese ale Mântuitorului nostru. Marea voastră răsplătire vi se păstrează în veşnicie, ca un mare dar al virtuţilor, cãci fecioria este cea mai mare slujbă adusă lui Dumnezeu".

"Strâmtă şi spinoasă", zice Domnul, "este calea care duce la viaţă". Toţi mucenicii au străbătut această cale grea. Adevăratele fecioare merg cu hotărâre, fără să şovăie o clipă sau un pas, iar drepţii nici nu se clintesc de la calea sfântă pe care şi-au ales-o. Cel dintâi fruct, de o sută, este recolta sângelui mucenicesc, cel de-al doilea, de şaizeci, este al nostru. Deci după cum mucenicii nu îşi fac nici un gând de a-şi proteja trupul şi nici o tocmeală cât de neînsemnată în lupta lor, tot aşa să fie şi la voi (a cãror răsplătire este de al doilea grad) şi să aveţi o răbdare statornică... (Potrivit mărturisirii Monahiei Eudoxia Manolache – sora Părintelui Dometie Manolache, vieţuitoare până la trecerea ei la veşnicele lăcaşuri, la Mânăstirea Râmeţ, Alba – în revista “Epifania”, Alba Iulia, nov-dec 1997).

Câteva concluzii şi încheierea

Cu alte cuvinte, aşadar, „Părintele Dometie Manolache mărturisea Ortodoxia nu numai cu cuvântul ci şi cu fapta. Că era un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos. La cuvintele sale părinteşti adăuga multă milostenie, rugăciuni cu lacrimi de zi şi de noapte, bunătate, răbdare, adâncă smerenie şi totodată dragoste. Prin acestea toate covârşea inimile credincioşilor, câştiga pe cei slabi în credinţă, ruşina pe hulitori şi semăna peste tot bucurie, unitate şi nădejde de mântuire.“ (Arhimandrit Ioanichie Bălan).

În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Dometie Manolache - cel care a ajuns, în urmă patruzeci şi doi de ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...

Dăm Slavă lui Dumnezeu – Cel în Treime mărit şi lăudat, că am avut oameni ca Părintele Arhimandrit Dometie Manolache – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Viaţa, opera şi activitatea Părintelui Arhimandrit Dometie Manolache (Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț), cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!...

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Părintele nostru Patriarh ajuns la rotunda și deplina vârstă patriarhală, septuagenară de 75 de ani…

Miercuri – 22.07.2026, Părintele nostru Patriarh Daniel aniversează frumoasa şi binecuvântata vârstă de 75 de ani iar, tot în ziua de miercuri – 30.09.2026, va împlini 19 ani de strălucit, rodnic, vrednic, harnic, dinamic şi binecuvântat patriarhat!...

Ce să-i doresc, eu unul, umilul de mine, un simplu credincios, Părintelui nostru Patriarh Daniel, cu prilejul acestui ales eveniment şi deosebit moment aniversar, rotund, deplin, desăvârșit, septuagenar?...

Eu mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate sporită şi putere de muncă susţinută, că are multă şi mare nevoie, şi de una şi de alta, fiindcă, iată, de 19 ani, s-a angajat la realizarea, împlinirirea şi desăvârşirea unor proiecte spirituale, măreţe, importante, ziditoare şi mult folositoare, în frunte cu temeluirea şi construirea Catedralei Mântuirii Neamului!...

Căci, așa, ca o parenteză, (re)cunoaștem cu toții că visul de un veac şi jumătate al Ortodoxiei românești de a avea o Catedrală reprezentativă în capitala României a devenit realitate datorită Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Cu alte cuvinte, după un secol de la înfiinţarea Patriarhiei Române s-a împlinit un deziderat fixat de Patriarhul Miron Cristea de a ridica în capitala ţării o monumentală catedrală a nea¬mului românesc, care să fie una din comorile de artă ale Orientului european. Privind Catedrala Naţională, vedem că a depăşit aşteptările primului Patriarh al României, exprimate la 4 februarie 1925, după ce Sfântul Sinod a hotărât ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

Altfel spus, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut ca acest obiectiv al mitropoliţilor primaţi şi al Patriarhilor României să fie edificat într-un deceniu şi jumătate cu determinare, jertfă şi multă osteneală, depăşind cu ajutorul lui Dumnezeu toate încercările ivite în calea zidirii Catedralei Naţionale.

În acest sens, pentru Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, construirea Catedralei simbol din inima capitalei României este împlinirea unui „ideal sfânt transmis din generaţie în generaţie”.

Prin urmare, această Catedrală a neamului românesc reprezintă istoria poporului nostru „scrisă de Eroii neamului din timpuri şi locuri diferite”, cuprinzând „în ea însăși o întreagă istorie, cu semnificații mereu îmbogăţite”, fiind un „simbol al iubirii poporului român față de Iisus Hristos și cinstire adusă eroilor”.

În acest context, Catedrala Națională este lucrarea care marchează patriarhatul Preafericitului Părinte Daniel şi istoria Bisericii noastre. Preafericirea Sa a reuşit să zidească Biserica bisericilor neamului românesc în capitala noastră, unde pentru prima dată a fost edificată o Catedrală pentru Ortodoxia românească.

Așadar, astăzi, datorită Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, pe Dealul Arsenalului din Bucureşti avem un ansamblu arhitectural, cunoscut de toţi sub numele de Catedrala Mântuirii Neamului, care este un reper important pentru lumea orto¬doxă şi o carte de vizită pentru poporul român.

Revenind însă, voi mărturisi că, de fapt, eu, unul, aşa l-am ştiut şi (re)cunoscut, întotdeauna, pe Preafericitul nostru Părinte Patriarh, şi îl ştiu de ceva vreme, din anul 1991, ca o persoană angajată, harnică şi dinamică, serioasă, cultă, inteligentă, raţională, lucidă, aplicată şi practică, cu o prezenţă de spirit şi o minte inspirată, sclipitoare, de-a dreptul genială, care m-a surprins, în mod extraordinar, atunci când nici nu mă aşteptam şi nici nu mi-am dat seama!...

Da, un om angajat, la modul asumat şi responsabil, a fost şi în Scaunul Moldav, (de) la Iaşi, timp de 17 ani, ca Arhipepiscop şi Mitropolit, între anii 1990 – 2007, adică de la vârsta de 39 până la 56 de ani, un om şi mai responsabil şi mai asumat este în ultimii 19 ani de patriarhat, aici la Bucureşti, un patriarhat deloc uşor sau facil, cu multe probleme, cu nenumărate provocări, cu multiple încercări, cu numeroase piedici şi obstacole dar, pe care Preafericirea Sa a ştiut şi reuşit, întotdeauna, să le depăşească şi să le gestioneze, la modul exceptional şi minunat, trecând dincolo de orice contestaţie sau traversând, cu real succes, orice cârcoteală omenească, de cele mai multe ori, nefondată, ignorantă şi, chiar, arogantă, de foarte multe ori neinspirată şi, mai ales, răutăcioasă, pur subiectivă şi, mai deloc, obiectivă, în majoritatea cazurilor!...

Ce-i mai doresc eu, acum, cu prilejul acestui frumos, rotund și binecuvântat popas aniversar, Părintelui nostru Patriarh: să-l înţeleagă Dumnezeu atunci şi acolo când şi unde noi, oamenii, neputincioşi, uşor influenţabili şi neisprăviţi cum suntem, nu-l înţelegem, necum să-l mai şi apreciem sau admirăm, pentru tot efortul depus; să-l ajute Dumnezeu acolo şi atunci unde şi când noi, aceeaşi oameni, plini de slăbiciuni, de confuzii, de antinomii, de contradicţii, dileme, polemici şi contraste, fie nu putem, fie nu ştim, fie nu vrem să ajutăm, nu pe Părintele Patriarh personal, căci nu cred că este cazul adică nu Preafericirea Sa are nevoie de aşa ceva ci, de fapt, Biserica – de care ne lepădăm atât de repede şi de uşor, invocând tot felul de motive, acuze, scuze, texte şi pretexte, fiindcă suntem, încă, destul de neiniţiaţi şi de necatehizaţi în materie teologică, morală, dogmatică, canonică şi eclesiologică!...

Şi, mi-aş mai dori, tot în acelaşi cadru sau context ca, măcar, acolo unde nu putem ajuta Biserica, măcar să nu o încurcăm ci, mai bine, să o lăsăm în pace, pe Ea şi pe noi, toţi, păstorii, slujitorii, clericii, credincioşii, fiii şi membrii Ei şi, nu în ultimul rând, pe Păstorul Ei şi Patriarhul nostru; da, pur şi simplu, să fim lăsaţi în pace, în virtutea unui elementar simţ al respectului şi în baza unei minime educaţii sau instrucţii, care ne cere ca “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” ori “cine sapă groapa altuia cade chiar el în ea!” sau care ne pretinde faptul de ne vedea fiecare de locul şi de rostul nostru, fără a ne amesteca acolo unde “nu-i treaba noastră!”…

Atât şi, nimic mai mult sau nimic altceva!...

Dar, să stăm, liniştiţi, că vine ea, întotdeauna, şi plata şi judecata, căci “după faptă şi răsplată!”…

Şi, în sfârşit, îi mai doresc încă ceva, Părintelui nostru Patriarh: să rămână acelaşi – teolog erudit, conducător desăvârşit, predicator iscusit, intelectual rafinat, diplomat neîntrecut, organizator priceput, un om plin de har şi de adevăr, plin de farmec, expresivitate, naturaleţe, tinereţe şi spontaneitate, plin de corectitudine şi onestitate, eleganţă şi ospitalitate, plin de altruism, vivacitate şi culoare, toate aşezate, cu mult bun simţ, la momentul şi în locul potrivit sau cuvenit, fiind o persoană plină de raţiune, rigoare, luciditate, discernământ şi dreaptă socoteală, comportându-se şi raportându-se, cu adevărat, de fiecare dată, la modul autentic şi superlativ!...

Aşadar, personalitatea complexă, rotundă, bogată, desăvârșită, patriarhală, şi la propriu şi la figurat, precum şi completă a Patriarhului nostru, cuprinde sau conţine, exact, calităţile, capacităţile şi virtuţile absolut necesare şi, de-a dreptul indispensabile, oricărui lider sau conducător, fie el religios sau nu, al secolului XXI din mileniul III şi, deci, ar fi indicat şi tare bine dacă, cei avizaţi, sau nu, ar lua aminte!...

Cu alte cuvinte, personal, pe Părintele nostru Patriarh nu-l putem clona însă, totuşi, calităţile şi virtuţile sale excelente, cred eu, că ar putea fi multiplicate şi luate drept exemplu, ajungând a ne fi, nouă, tuturor, un exemplu, un model şi un reper demn de urmat!...

Altfel spus, da, mi se pare onest să analizăm ori să dezbatem prezența Părintelui Patriarh Daniel la cârma Ortodoxiei românești, însă, (doar) în deplină cunoștință de cauză și fără a pierde din vedere oportunitățile judicios și temeinic fructificate, dar și presiunea continuă la care este supus și pe care sunt convins că o gestionează deopotrivă prin analize lucide, cerebrale și rationale, prin tainică rugăciune și umor paterical!...

Dacă tot aminteam (de) oportunitățile curajos actualizate și eficient gestionate, se cuvine să admitem că Biserica Ortodoxă Română este astăzi – grație multiplelor impulsuri, deschideri și idei asumate de Patriarhul Daniel – o realitate spirituală, socială, caritativă și culturală spectaculos primenită!...

Deja septuagenarul nostru Părinte Patriarh s-a străduit și a reușit să reabiliteze patrimoniul Bisericii, să-i dezvolte rețeaua asistențială, să-i completeze zestrea editorială sau instrumentarul mediatic și să-i ofere, nu doar ca vis mereu amânat, prima catedrală națională, emblematică, de care nu se învrednicise nimeni până acum!...

Sincer vorbind, cine oare nu s-a săturat de retorică goală, de promisiuni electorale neconfirmate sau de „mari împliniri” rămase în trei dimensiuni, pe ecranul unor simulacre digitale?...

Cel puțin Biserica Ortodoxă Română s-a dovedit și se dovedește a fi o instituție care duce la bun sfârșit, până la capăt, demersurile și proiectele specifice vocației sale divino - umane și generează ori livrează o pildă de asumare și seriozitate instituțională într-o cetate altminteri subminată de populism și demagogie!...

Ș-apoi, la urma urmelor, bilanțul Părintelui Patriarh Daniel (și al întregii Biserici, căci totul este conlucrare, colaborare și cooperare în trupul mistic al Domnului nostru Iisus Hristos) nu se sprijină decât pe fapte concrete, imediat documentabile, așa că nu are trebuință de firitiseli triumfaliste. Ortodoxia românească este deranjată ori stânjenită de ethosul secularist care și-a făcut loc într-o parte din tânăra generație urbană și educată (deși nu știm cum va gândi ea la maturitate), însă are de unde să ierte, să îndrepte, să evolueze organic, perpetuându-și implicit vocația de a conserva tot ce-i mai nobil în tradiția națiunii și de a-i arăta calea cea strâmtă spre mântuire!...

În această călătorie mereu strunită de rigoarea Adevărului revelat, Părintele Patriarh Daniel, căruia îi doresc îndelungați ani de arhipăstorire patriarhală, va rămâne – cât va rândui Dumnezeu – omul bineplăcut proniei și tuturor celor care nu privesc Biserica doar din afara ei!...

Altfel spus, sunt convins că, în aceste vremelnice sau trecătoare furtuni, Părintele Patriarh Daniel va rămâne același om deschis, disponibil, generos și responsabil, amintindu-și că, în fond și la urma urmei, Biserica nu este o alcătuire omenească în rând cu altele, ci un organism teandric, inspirat de Duhul Sfânt!...

Prin urmare, acum, la acest rotund, deplin, desăvârșit și binecuvântat ceas aniversar, în încheierea acestor umile dar sincere rânduri, pline de recunoștință, admnirație și gratitudine, Vă doresc, Preafericite Părinte Patriarh, să aveţi parte de aleasă binecuvântare de la Dumnezeu şi (de) sporită bucurie de la oameni, în toţi anii patriarhali care vor urma, de acum ori de aici înainte!...

Dumnezeu să Vă poarte de grijă şi să Vă ajute, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

Un sincer şi călduros „La mulţi, buni, sănătoşi, frumoşi, voioși şi binecuvântaţi ani!” Preafericite Părinte Patriarh!...

Bucureşti – 22.07.2026

Cu aleasă preţuire şi

deosebită consideraţie,

Dr. Stelian Gomboş

Misiune, mărturisire și apostolat...

Urmându-l pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel și pe toți Sfinții Săi Ucenici și Apostoli, toți creștinii suntem chemați să facem misiune adică fiecare dreptslăvitor creștin are vocația propovăduirii și a mărturisirii, desigur, la nivelul, putința și măsura lui!...

Odată cu înfierea noastră în Biserica Lui Iisus Hristos prin Sfântul Botez avem menirea de a-L sluji pe El, în tot locul și în tot ceasul, mai ales, prin viața, pilda și exemplul nostru personal!...

Formele de misiune și apostolat sunt multiple și diverse asa încât, fiecare dintre noi, potrivit darurilor primite, ne putem manifesta ca apologeți ai lui Dumnezeu, în Biserica Lui Cea Sfântă, în forme variate, prin cultivarea talanților oferiți nouă!...

Mai mult decât atât, misiunea noastră, ca ucenici și apostoli ai Domnului, trebuie să fie una asumată, serioasă, responsabilă, consistentă și eficientă căci "secerișul este mult iar secerătorii sunt puțini" și numai cei vrednici de roadă vor primi cununa biruinței!...

Și, mai trebuie ceva: să împlinim/să realizăm misiunea/apostolatul în duh de rugăciune, smerenie și ascultare, fără comentarii si cârcoteală, fiindcă Biserica suntem/o formăm și o alcătuim noi toți și că, de la fiecare dintre noi, Iisus Hristos Judecătorul nostru ne va cere socoteală, pe bună dreptate!...

Așadar, haideți să încercăm să fim noi, misionari veritabili și apostoli autentici și, vom vedea cu toții, că una-i să criticăm de pe margine și alta-i să fim în mijlocul acțiunii, acolo unde se cere mintea, dragostea și inima noastră!...

În loc de epilog!...

A fi mărturisitor astăzi...

Întotdeauna a fost nevoie de propovăduitori veritabili și de mărturisitori autentici!...

Și astăzi este imperios necesar acest lucru căci "secerișul este mult iar secerătorii sunt puțini"...

Da, mărturisitorul contemporan care, la scară mare, trebuie să fie orice creștin, orice om botezat în numele Preasfintei Treimi, iar la scară (mai) redusă orice slujitor consacrat al Bisericii, al Sfântului Altar, trebuie să aibă, vorba, cuvântul și, mai ales, fapta, la el, oriunde și oricând, în tot locul și în tot ceasul!...

Cuvântul mărturisitorului trebuie să fie, totdeauna "dres cu sare", să fie, da - da și nu - nu, nimic mai mult, nimic altceva!...

Altfel spus, propovăduitorul contemporan trebuie ca, în duh, sincer, serios, asumat și responsabil, să fie conștient de faptul că expunerea, lucrarea, opinia, contribuția ori intervenția sa, misionară și apologetică, este sortita ori destinată pentru a ajuta sau nu, a aranja sau deranja, acomoda sau incomoda, a aduna sau, chiar, a risipi, cel puțin, pe moment sau, la prima strigare că, adică, sigur, dezideratul, planul ori proiectul său misionar, poate conține și niște riscuri, puține, multe, majore ori ba, însa, el, mărturisitorul, trebuie să-și continue, să realizeze, să împlinească și să desăvârșească demersul său apologetic, profetic și misionar, dincolo, deci, de orice obstacole, piedici ori ispite care-i vor veni în cale!...

Cu alte cuvinte, da, dincolo de toată secularizarea, dezorientarea, amestecul și confuzia cu care ne confruntăm, suntem chemați la a da pilda cea bună, la a oferi mărturia cea curată, adevărată, vrednică, veșnică și dreaptă căci, altminteri, cine, dintre noi, se va rușina de Hristos și de Evanghelia Sa, va fi, la rându-i rușinat, cu alte cuvinte, la rându-i și Domnul se va rușina de el înaintea Tatălui Său din Ceruri!...

Așadar, dincolo de orice risc, cenzurare, condiționare sau constrângere, lucizi, raționali, cerebrali, documentați, fundamentați și argumentați fiind, trebuie să scoatem lumina de sub obroc, să ne punem talanții în mișcare și în lucrare, să-i activăm, să-i înmulțim și să-i cultivăm și, astfel, să mărturisim, cu timp și fără timp, pe Iisus Hristos Domnul, în orice context sau împrejurare, desigur, după buna și sfânta rânduială a Bisericii, în duh de ascultare, consultare, sfătuire și binecuvântare!...

Așadar, dispunând de toate acestea și de multe alte virtuți și calități, inerente și indispensabile unui mărturisitor zdravăn, în și din vremurile noastre, atât de pestrițe și de tulburi, pentru atingerea, corectă, maximă și deplină a scopului specific mărturisirii, el, apologetul de astăzi, mai trebuie să aibă și să cultive încă o calitate: strategia, altfel demersul său, altminteri bine intenționat, poate fi sortit eșecului și, prin urmare, ar fi mare păcat de un asemenea rezultat și insucces!...

Însă, plini de curaj, căci, da este nevoie de un curaj al mărturisirii, al unei mărturisiri asumate și responsabile, noi, mărturisitorii din acest veac, ne punem toată încrederea și nădejdea în Dumnezeu care, "toate le poate celui ce crede în El" și care ne-a asigurat că "tot ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu"!...

Și, cel puțin, în viziunea și opinia mea, îi mai trebuie ceva mărturisitorului contemporan: să fie sincer, neipocrit și nefățarnic și să facă totul (doar) spre slava lui Dumnezeu nu spre slava noastră, cea lumească și omenească căci, altminteri, "zadarnică este credința noastră, zadarnică și (toată) propovăduirea noastră", cu alte cuvinte, să nu fim tentați a sluji la doi domni căci așa ceva este, realmente, imposibil, adică, orice mărturisitor trebuie să ia aminte cărui domn i se închină și pe care anume îl slujește sau cinstește, spre a nu ajunge ori a nu se afla în amarnică înșelare ori cumplită amăgire care va duce, absolut sigur, la o dureroasă dezamăgire!...

Drept, urmare, dacă vom mărturisi împreună cu Domnul și (numai) pentru Domnul, atunci, ai Domnului vom fi și vom rămâne, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!...

În loc de concluzii...

Bărbați apostolici de ieri și de astăzi!...

În altă ordine de idei, imaginea Sfântului Andrei, întâiul-chemat la apostolat, ne oferă șansa de a medita asupra destinului nostru sufletesc ca popor, care nu deține în mod oficial un certificat de botez și care continuă să uimească prin această remarcabilă sinteză între cultura daco-romană şi credinţa ortodoxă, altoită pe filon latin și slav!...

Calitatea de punte între Orient şi Occident a fost drama pe care poporul român a întrupat-o în istorie, de multe ori privit marginal în marea familie ortodoxă şi cu greu asumat în spațiul larg al culturii europene latine!...

Dar tocmai această învecinare a celor două lumi, unite simbolic în fiinţa poporului nostru, reprezintă şansa de a ne exprima unicitatea şi perspectivele pe care le putem oferi asupra viitorului sufletesc al Europei, dar și asupra propriului nostru viitor!...

Apostolicitatea este un blazon ce conferă creștinismului românesc durată şi nobleţe, dar (și) responsabilitate, care îl obligă la atitudine, înțelepciune și viziune!...

Toate acestea sunt calități care au garantat succesul misiunii ucenicilor Domnului!...

Cu atât mai mult, în contextul lipsei actuale de orizont pe care o traversăm, aceste virtuți devin profetice şi se cer întrupate în persoane capabile să își asume deplin misiunea de păstori sufletești sau pe aceea de lideri!...

Apostolicitatea se exprimă prin virtuți pe care ucenicii le-au întrupat în mod natural și pe care au știut să le pună în lucrare nu pentru gloria lor, ci pentru cei pe care îi păstoreau și pentru lumea care se clădea pe umerii lor!...

Tocmai chemarea pe care aleșii au primit-o și pe care nu și-au dat-o singuri nu a fost pentru cinstiri sau onoruri, ci pentru responsabilitate și jertfă!...

Și pentru că vorbim despre păstori și lideri trebuie să subliniem o primă virtute: prezența!...

Sentimentul pe care îl ai atunci când ai un lider, care vede înaintea lui, este acela de prezență liniștitoare în care te poți încrede!...

Ajută și faptul că un asemenea bărbat îți dă sentimentul că știe tot timpul ce are de făcut și mai ales este gata să îți sară în ajutor, atunci când ai nevoie!...

O altă virtute întrupată apostolic , misionar, propovăduitor sau mărturisitor, este orizontul larg în care liderul se mișcă și gândește!...

Puțini au puterea și curajul să privească spre lumea de dincolo de ei și să vadă că în urmă lasă nu neapărat rezultatele imediate, ci viziunea largă și mai ales acțiunile și atitudinile care anticipează foarte bine viitorul!...

De aceea un bărbat apostolic și misionar, propovăduitor sau mărturisitor, trebuie să fie liniștit în fața istoriei, să nu își pună neapărat problema cum va intra în ea, ci să facă totul pentru a se ridica la înălțimea ei!...

El poate fi convins că marea istorie are meritul de a reține exclusiv doar ce o transformă adânc și o forțează să meargă mai departe și mai în sus!...

Poate cea mai importantă calitate a unui bărbat apostolic, misionar, propovăduitor și mărturisitor, este curajul!...

Curajul de a fi acolo unde este nevoie, de a avea înțelepciunea să spună întotdeauna ce trebuie și de a ști exact ceea ce așteaptă lumea de la el!...

Având aceste intuiții în suflet, un astfel de păstor sau conducător va acționa firesc nu pentru confortul său sau pentru imaginea lui, ci în primul rând pentru a-și onora misiunea și încrederea la care a fost chemat!...

Aceste virtuți și atitudini, pe care le vedem admirabil trăite și puse în mișcare de apostoli, de slujitori, de ierarhi și preoți, de intelectuali sau chiar de țărani, dar și de toți oamenii de stat care s-au ridicat la înălțimea acestei chemări, au lărgit lumea și au dat posibilitatea ca noi să privim cu încredere spre viitor!...

Revenind în orizontul istoriei noastre, merită subliniat că prăznuirea Sfântului Apostol Andrei deschide în mod fericit ziua Marii Uniri, ca o prefigurare creştină a marelui eveniment istoric aflat sub semnul înnoirii şi al speranţelor împlinite şi al lucrării miraculoase a Domnului, tot prin oameni, ce au întrupat bărbăția apostolică, misionară, propovăduitoare și mărturisitoare!...

Apostoli, misionari, apologeți, propovăduitori și mărturisitori, suntem chemați să fim fiecare acolo unde ne-a așezat Dumnezeu spre mărturie!...

Cât de departe sau cât de aproape suntem de acest ideal este întrebarea pe care trebuie să ne-o adresăm în conștiința noastră, în așteptarea unui răspuns care să ne aducă o înnoire interioară, lăuntrică și, prin noi, a întregii credințe, ce poartă amprenta mâinii și cuvântului întâiului chemat!...

Domnul Dumnezeu să ne poarte de grijă și să ne ajute tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

@Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Misiune, mărturisire și apostolat...

Urmându-l pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel și pe toți Sfinții Săi Ucenici și Apostoli, toți creștinii suntem chemați să facem misiune adică fiecare dreptslăvitor creștin are vocația propovăduirii și a mărturisirii, desigur, la nivelul, putința și măsura lui!...

Odată cu înfierea noastră în Biserica Lui Iisus Hristos prin Sfântul Botez avem menirea de a-L sluji pe El, în tot locul și în tot ceasul, mai ales, prin viața, pilda și exemplul nostru personal!...

Formele de misiune și apostolat sunt multiple și diverse asa încât, fiecare dintre noi, potrivit darurilor primite, ne putem manifesta ca apologeți ai lui Dumnezeu, în Biserica Lui Cea Sfântă, în forme variate, prin cultivarea talanților oferiți nouă!...

Mai mult decât atât, misiunea noastră, ca ucenici și apostoli ai Domnului, trebuie să fie una asumată, serioasă, responsabilă, consistentă și eficientă căci "secerișul este mult iar secerătorii sunt puțini" și numai cei vrednici de roadă vor primi cununa biruinței!...

Și, mai trebuie ceva: să împlinim/să realizăm misiunea/apostolatul în duh de rugăciune, smerenie și ascultare, fără comentarii si cârcoteală, fiindcă Biserica suntem/o formăm și o alcătuim noi toți și că, de la fiecare dintre noi, Iisus Hristos Judecătorul nostru ne va cere socoteală, pe bună dreptate!...

Așadar, haideți să încercăm să fim noi, misionari veritabili și apostoli autentici și, vom vedea cu toții, că una-i să criticăm de pe margine și alta-i să fim în mijlocul acțiunii, acolo unde se cere mintea, dragostea și inima noastră!...

În loc de epilog!...

A fi mărturisitor astăzi...

Întotdeauna a fost nevoie de propovăduitori veritabili și de mărturisitori autentici!...

Și astăzi este imperios necesar acest lucru căci "secerișul este mult iar secerătorii sunt puțini"...

Da, mărturisitorul contemporan care, la scară mare, trebuie să fie orice creștin, orice om botezat în numele Preasfintei Treimi, iar la scară (mai) redusă orice slujitor consacrat al Bisericii, al Sfântului Altar, trebuie să aibă, vorba, cuvântul și, mai ales, fapta, la el, oriunde și oricând, în tot locul și în tot ceasul!...

Cuvântul mărturisitorului trebuie să fie, totdeauna "dres cu sare", să fie, da - da și nu - nu, nimic mai mult, nimic altceva!...

Altfel spus, propovăduitorul contemporan trebuie ca, în duh, sincer, serios, asumat și responsabil, să fie conștient de faptul că expunerea, lucrarea, opinia, contribuția ori intervenția sa, misionară și apologetică, este sortita ori destinată pentru a ajuta sau nu, a aranja sau deranja, acomoda sau incomoda, a aduna sau, chiar, a risipi, cel puțin, pe moment sau, la prima strigare că, adică, sigur, dezideratul, planul ori proiectul său misionar, poate conține și niște riscuri, puține, multe, majore ori ba, însa, el, mărturisitorul, trebuie să-și continue, să realizeze, să împlinească și să desăvârșească demersul său apologetic, profetic și misionar, dincolo, deci, de orice obstacole, piedici ori ispite care-i vor veni în cale!...

Cu alte cuvinte, da, dincolo de toată secularizarea, dezorientarea, amestecul și confuzia cu care ne confruntăm, suntem chemați la a da pilda cea bună, la a oferi mărturia cea curată, adevărată, vrednică, veșnică și dreaptă căci, altminteri, cine, dintre noi, se va rușina de Hristos și de Evanghelia Sa, va fi, la rându-i rușinat, cu alte cuvinte, la rându-i și Domnul se va rușina de el înaintea Tatălui Său din Ceruri!...

Așadar, dincolo de orice risc, cenzurare, condiționare sau constrângere, lucizi, raționali, cerebrali, documentați, fundamentați și argumentați fiind, trebuie să scoatem lumina de sub obroc, să ne punem talanții în mișcare și în lucrare, să-i activăm, să-i înmulțim și să-i cultivăm și, astfel, să mărturisim, cu timp și fără timp, pe Iisus Hristos Domnul, în orice context sau împrejurare, desigur, după buna și sfânta rânduială a Bisericii, în duh de ascultare, consultare, sfătuire și binecuvântare!...

Așadar, dispunând de toate acestea și de multe alte virtuți și calități, inerente și indispensabile unui mărturisitor zdravăn, în și din vremurile noastre, atât de pestrițe și de tulburi, pentru atingerea, corectă, maximă și deplină a scopului specific mărturisirii, el, apologetul de astăzi, mai trebuie să aibă și să cultive încă o calitate: strategia, altfel demersul său, altminteri bine intenționat, poate fi sortit eșecului și, prin urmare, ar fi mare păcat de un asemenea rezultat și insucces!...

Însă, plini de curaj, căci, da este nevoie de un curaj al mărturisirii, al unei mărturisiri asumate și responsabile, noi, mărturisitorii din acest veac, ne punem toată încrederea și nădejdea în Dumnezeu care, "toate le poate celui ce crede în El" și care ne-a asigurat că "tot ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu"!...

Și, cel puțin, în viziunea și opinia mea, îi mai trebuie ceva mărturisitorului contemporan: să fie sincer, neipocrit și nefățarnic și să facă totul (doar) spre slava lui Dumnezeu nu spre slava noastră, cea lumească și omenească căci, altminteri, "zadarnică este credința noastră, zadarnică și (toată) propovăduirea noastră", cu alte cuvinte, să nu fim tentați a sluji la doi domni căci așa ceva este, realmente, imposibil, adică, orice mărturisitor trebuie să ia aminte cărui domn i se închină și pe care anume îl slujește sau cinstește, spre a nu ajunge ori a nu se afla în amarnică înșelare ori cumplită amăgire care va duce, absolut sigur, la o dureroasă dezamăgire!...

Drept, urmare, dacă vom mărturisi împreună cu Domnul și (numai) pentru Domnul, atunci, ai Domnului vom fi și vom rămâne, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!...

În loc de concluzii...

Bărbați apostolici de ieri și de astăzi!...

În altă ordine de idei, imaginea Sfântului Andrei, întâiul-chemat la apostolat, ne oferă șansa de a medita asupra destinului nostru sufletesc ca popor, care nu deține în mod oficial un certificat de botez și care continuă să uimească prin această remarcabilă sinteză între cultura daco-romană şi credinţa ortodoxă, altoită pe filon latin și slav!...

Calitatea de punte între Orient şi Occident a fost drama pe care poporul român a întrupat-o în istorie, de multe ori privit marginal în marea familie ortodoxă şi cu greu asumat în spațiul larg al culturii europene latine!...

Dar tocmai această învecinare a celor două lumi, unite simbolic în fiinţa poporului nostru, reprezintă şansa de a ne exprima unicitatea şi perspectivele pe care le putem oferi asupra viitorului sufletesc al Europei, dar și asupra propriului nostru viitor!...

Apostolicitatea este un blazon ce conferă creștinismului românesc durată şi nobleţe, dar (și) responsabilitate, care îl obligă la atitudine, înțelepciune și viziune!...

Toate acestea sunt calități care au garantat succesul misiunii ucenicilor Domnului!...

Cu atât mai mult, în contextul lipsei actuale de orizont pe care o traversăm, aceste virtuți devin profetice şi se cer întrupate în persoane capabile să își asume deplin misiunea de păstori sufletești sau pe aceea de lideri!...

Apostolicitatea se exprimă prin virtuți pe care ucenicii le-au întrupat în mod natural și pe care au știut să le pună în lucrare nu pentru gloria lor, ci pentru cei pe care îi păstoreau și pentru lumea care se clădea pe umerii lor!...

Tocmai chemarea pe care aleșii au primit-o și pe care nu și-au dat-o singuri nu a fost pentru cinstiri sau onoruri, ci pentru responsabilitate și jertfă!...

Și pentru că vorbim despre păstori și lideri trebuie să subliniem o primă virtute: prezența!...

Sentimentul pe care îl ai atunci când ai un lider, care vede înaintea lui, este acela de prezență liniștitoare în care te poți încrede!...

Ajută și faptul că un asemenea bărbat îți dă sentimentul că știe tot timpul ce are de făcut și mai ales este gata să îți sară în ajutor, atunci când ai nevoie!...

O altă virtute întrupată apostolic , misionar, propovăduitor sau mărturisitor, este orizontul larg în care liderul se mișcă și gândește!...

Puțini au puterea și curajul să privească spre lumea de dincolo de ei și să vadă că în urmă lasă nu neapărat rezultatele imediate, ci viziunea largă și mai ales acțiunile și atitudinile care anticipează foarte bine viitorul!...

De aceea un bărbat apostolic și misionar, propovăduitor sau mărturisitor, trebuie să fie liniștit în fața istoriei, să nu își pună neapărat problema cum va intra în ea, ci să facă totul pentru a se ridica la înălțimea ei!...

El poate fi convins că marea istorie are meritul de a reține exclusiv doar ce o transformă adânc și o forțează să meargă mai departe și mai în sus!...

Poate cea mai importantă calitate a unui bărbat apostolic, misionar, propovăduitor și mărturisitor, este curajul!...

Curajul de a fi acolo unde este nevoie, de a avea înțelepciunea să spună întotdeauna ce trebuie și de a ști exact ceea ce așteaptă lumea de la el!...

Având aceste intuiții în suflet, un astfel de păstor sau conducător va acționa firesc nu pentru confortul său sau pentru imaginea lui, ci în primul rând pentru a-și onora misiunea și încrederea la care a fost chemat!...

Aceste virtuți și atitudini, pe care le vedem admirabil trăite și puse în mișcare de apostoli, de slujitori, de ierarhi și preoți, de intelectuali sau chiar de țărani, dar și de toți oamenii de stat care s-au ridicat la înălțimea acestei chemări, au lărgit lumea și au dat posibilitatea ca noi să privim cu încredere spre viitor!...

Revenind în orizontul istoriei noastre, merită subliniat că prăznuirea Sfântului Apostol Andrei deschide în mod fericit ziua Marii Uniri, ca o prefigurare creştină a marelui eveniment istoric aflat sub semnul înnoirii şi al speranţelor împlinite şi al lucrării miraculoase a Domnului, tot prin oameni, ce au întrupat bărbăția apostolică, misionară, propovăduitoare și mărturisitoare!...

Apostoli, misionari, apologeți, propovăduitori și mărturisitori, suntem chemați să fim fiecare acolo unde ne-a așezat Dumnezeu spre mărturie!...

Cât de departe sau cât de aproape suntem de acest ideal este întrebarea pe care trebuie să ne-o adresăm în conștiința noastră, în așteptarea unui răspuns care să ne aducă o înnoire interioară, lăuntrică și, prin noi, a întregii credințe, ce poartă amprenta mâinii și cuvântului întâiului chemat!...

Domnul Dumnezeu să ne poarte de grijă și să ne ajute tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

@Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Dr. Stelian Titus Gomboș – „Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii”, Editura „Magic Print”, Onești, 2026, 490 pagini

Sărbătoare a Învierii, Euharistia este Taina prin excelență, inimă a Liturghiei și echivalent al ei, act cosmic prin care omul și lumea/creația întreagă se înnoiesc în comuniunea cu Dumnezeu. Omul și natura/creația trebuie să fie transfigurate, adică sfințite prin Euharistie, ceea ce implică nevoia unei spiritualități euharistice, liturgice, a existenței omului ca persoană, în relație cu Dumnezeu și cu semenii, cu natura/lumea/întreaga creație.

Importanța acestei Sfinte Taine este atât de mare pentru ființa umană creștină, încât unii teologi o prezintă ca pe o realitate care face posibil însuși faptul că existăm; ideea aceasta exprimă credința reflectată în limbajul comun prin aserțiunea că rugăciunea și vegherea sfinților țin lumea, deoarece prin actul preoțesc/liturgic se împiedică întoarcerea creației în nimic; actul euharistic restaurează comuniunea dintre lumea creată și Creatorul necreat.

”Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine și, mulțumind, a frânt și a zis: - Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi. Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea. Asemenea și paharul, zicând: - Acest pahar/potir este Legea cea Nouă întru sângele meu. Aceasta să o faceți ori de câte ori veți bea spre pomenirea Mea”. Citatul este reprodus din Epistola paulină 1 Corinteni 11, 23-25, în capitolul doi al complexei lucrări semnate de Stelian Gomboș, care definește Sfânta Euharistie astfel: ”Dumnezeiasca Euharistie este Sfânta Taină instituită de Mântuitorul Iisus Hristos în Joia Mare, prin care se realizează unirea (comuniunea) reală dintre Iisus Hristos și credincioși și care asigură statornicia, trăinicia și unitatea Bisericii. Însă această unire nu se poate realiza decât dacă există unitate de credință și de viață între toți membrii Bisericii. Euharistia devine Taina Comuniunii numai în măsura în care membrii Bisericii înțeleg ei înșiși să fie uniți în modul cel mai deplin și să păstreze permanent această unitate.”

În altă ordine de idei, cu toate că există realităţi sfinte care ar putea fi cinstite mult mai bine prin tăcere, prin acea „tăcere roditoare” a Părinţilor filocalici, vremea în care oamenii Bisericii tăceau și meditau mai mult, a cam trecut. Pentru a nu se ajunge ca „pietrele” să vorbească, identitatea credinţei ortodoxe şi a creştinismului, în general, pe continentul european are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de un demers apologetic susţinut de către cei îndreptăţiţi să o facă. O astfel de atitudine ar trebui asumată deopotrivă de cler şi de popor, de toţi cei angajaţi, prin viaţa şi activitatea lor, în rodirea şi cultivarea „ogorului Domnului”. Indiferentismul religios, parte a procesului „democratic” al secularizării, riscă să ne pună într-un con de umbră valori ale credinţei străbune, într-un mod mult mai real astăzi, decât în trecut. Tocmai de aceea trebuie redescoperit şi reevaluat rolul fecund şi nu secund al laicatului în Biserică. Cartea teologului, apologetului, mărturisitorului şi publicistului dreptmăritor creştin Stelian Titus Gomboş se plasează exact pe înţelegerea necesităţii dimensiunii apologetice a laicatului în Biserică. Doctor în Teologie la Tesalonic, Sibiu şi Craiova, autorul prezentului volum şi-a adunat, sub titlul generic „Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii” o serie de studii, capitole și articole cu tematică centrată pe teologia euharistică, dar şi câteva recenzii la cărţi considerate ca fiind relevante în domeniul Teologiei liturgice astăzi. Importanţa unui astfel de demers, care pune în evidenţă a Taina Sfintei Euharistii, într-o vreme cu reale frământări existenţiale, cu crize nu doar economice şi materiale, ci şi spirituale, atât la scară globală, cât şi naţională, este pronunţată şi evidentă!...

Ideea fundamentală, care mi se pare că defineşte efortul de raportare al autorului asupra temei, în studiul întreprins, dincolo de alte aspecte evidente, este aceea de a arăta că, prin Sfânta Euharistie, având în vedere existenţa semenului, cu cât mergi mai mult spre celălalt prin Mântuitorul Iisus Hristos Euharistic, cu atât devii mai autentic tu însuţi, ca fiinţare a creştinului din tine!...

Legătura dintre Dumnezeiasca Euharistie şi comunicarea cu semenii mi se pare esenţială, aspect surprins de autorul studiilor prezente aici, în această carte!...

Înaintea lui Iisus Hristos Euharistic nu te poţi prezenta cu jumătăţi de măsură în modul de a comunica cu ceilalţi, sau raportându-te doar la anumite aspecte din problemele celorlalţi. În elanul unirii cu Iisus Hristos, oamenii trebuie cuprinşi cu toate frământările, grijile dar şi cu bucuriile lor. A nu face aşa, nu poate decât să ne plaseze pe fiecare, cleric, mirean sau laic, descoperiţi de noi înşine la întâlnirea cu Sfânta Euharistie!...

Iată de ce demersul teologului Stelian Gomboş este unul benefic, ne poate ajuta, problematiza, pe fiecare, să ne pregătim şi mai bine pentru întâlnirea cu Trupul şi Sângele Domnului!...

Prin urmare, Stelian Gomboș subliniază frumusețea clipei, instantaneitatea faptului dumnezeiesc: ”Așadar, nu a dispărut, ci S-a unit cu pâinea euharistică, pe care a oferit-o ucenicilor spre hrană, săvârșind astfel, El însuși, prima liturghie Euharistică după Învierea Sa, inaugurând în acest mod și moment celebrarea veșnicei Liturghii cerești, pe care El o săvârșește în calitate de Arhiereu ceresc, veșnic, în altarul cel adevărat, nefăcut de mână (cf. Evr.8,2), adică Trupul Său înviat, pnevmatizat și pătruns de energiile Duhului Sfânt, după Înviere”. Asemenea lor, și noi ar trebui să-L cunoaștem/și să-L recunoaștem pe Hristos, să ne înscriem pe Cale și să parcurgem ”acel drum” spre El.

Cartea dovedește o profundă lectură biblică, o pertinentă descifrare a mesajului acesteia întru înțelegere, credință și deschiderea ochilor spre contemplarea/cunoașterea lui Dumnezeu. Interdicția de a mânca din pomul Vieții este citită ca o instituire a postului, condiție a împărtășirii cu vrednicie.

Altfel spus, instituirea Euharistiei de către Iisus Hristos - cum, unde și când a apărut, ce reprezintă și în ce scop a fost ea instituită de Domnul nostru Iisus Hristos care ne-a dăruit, prin Jertfa Sa, viața veșnică - se află în centrul primului capitol în care asistăm la o retrospectivă a frângerii pâinii întru împărtășirea celor 12 apostoli la Cina cea de Taină din Săptămâna Patimilor, și repetarea ei în Emaus, unde cei doi ucenici, Luca și Cleopa, sunt primii împărtășiți cu însuși Iisus Hristos cel înviat, într-o ”Euharistie pascală”. Relatarea biblică ori scripturistică a momentului Emaus este elocventă, prin precizia și concizia exprimării dobândind o claritate de cristal: ”Și când a stat împreună cu ei la masă, luând pâinea, El a binecuvântat-o și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut. Și El S-a făcut nevăzut de la ei”.

După acest popas, incursiunea biblică include profețiile și Psalmii, continuând cu Evangheliile, Epistolele, Faptele Apostolilor, perioadei apostolice urmându-i o prezentare succintă a celei patristice, postpatristice și neopatristice, ca, în final, să se expună câteva puncte de vedere din contemporaneitate.

Cu alte cuvinte, însemnătatea Sfintei Euharistii pentru viața fiecărei persoane în parte este covârșitoare și doar ancorată în cadrul comunității primește dimensiunea eclezială, constituind ”ființa eclezială”, Biserica-trup al cărui cap este Iisus Hristos. În Hristos și în Biserică ne vom mântui! ”Fiind Trupul și Sângele lui Hristos, pline de Duhul Lui, care este duhul comuniunii, Euharistia realizează comuniunea și unitatea eclezială a tuturor mădularelor lui Hristos, descoperind și arătând în mod plenar Biserica, Trup al lui Hristos din toți cei botezați și pecetluiți de El în Duhul Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos cel comunitar și sobornicesc dăruindu-se fiecărui mădular al Trupului Său”; după expresia paulină, ”o pâine, un trup suntem noi cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine”, care este Trupul lui Iisus Hristos - pâine euharistică, ce face unitatea întregului Trup tainic, Biserica.

Sfinții Părinți vorbeau despre acest leac al nemuririi, armă asupra morții. Prin ea, suntem ajutați să depășim individualismul , frica de celălalt, diferențele sociale și pe cele naturale (vârsta, genul etc.), fatalismul biologic, moartea însăși.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în învățătura sa, insistă asupra pregătirii duhovnicești în vederea primirii Sfintelor Taine, curăția inimii fiind o condiție necesară, ca și asupra efectelor/urmărilor acestei împărtășiri cu vrednicie. Mărturiile unor sfinți părinți bisericești evocate de autor vin să întărească această idee a dobândirii harului Duhului Sfânt. O vom reda pe aceea a Sfântului Grigore de Nyssa: ”Prin această Sfântă Taină, Dumnezeu se unește cu firea noastră cea stricăcioasă pentru a îndumnezei, în acest fel, omenirea, prin primirea ei la părtășie cu divinitatea”.

Inimă a Bisericii, Euharistia generează un om înnoit, ”homo euharisticus”, mărturisitor al unei culturi sfințitoare. Autorul consideră, pe bună dreptate, că ”viața creștinului ortodox a fost întotdeauna marcată, din punct de vedere sacramental-liturgic, a devenit parte a timpului liturgic, orientându-se astfel pe făgașul veșniciei. De aceea, trecerea prin această lume este eliberată de efemer dacă se împletește cu lumina Liturghiei și se lucrează euharistic”.

Creștinii noștri ortodocși au viețuit astfel de-a lungul secolelor, cu fața spre Dumnezeu care își descoperă Slava în chip nevăzut, dar și văzut, în icoane: ”Icoana, candela au împodobit întotdeauna spațiul rugăciunii personale din fiecare casă, iar participarea la Sfânta Liturghie a fost asociată unui adevărat pelerinaj în straie de sărbătoare, unui urcuș spiritual către miezul sărbătorii care se împlinește în casa Domnului Iisus Hristos”.

Religiozitatea lor s-a născut și a crescut adăpându-se din Sfânta Liturghie. ”Creștinul ortodox, pășind cu pioșenie în spațiul liturgic, în biserica văzută, are sentimentul unei treceri care-i va înrâuri viața în chip tainic și, alăturându-se semenilor, este gata să ia parte la taină”. Temeiul acestui comportament este convingerea adâncă a faptului că ”Biserica nu este numai o adunare de oameni, ci, înainte de toate, este ceea ce îi adună pe aceștia, adică o formă de unitate dată oamenilor de sus, prin intermediul căreia ei se împărtășesc de Dumnezeire”!

Adunarea euharistică se constituie confirmând năzuința/dorul de Împărăția lui Dumnezeu prin răspunsul dat la binecuvântarea de la început: ”Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh!”

Prin această binecuvântare se separă timpul și spațiul liturgic de cel profan, ridicând sufletele, transfigurându-le și făcându-le receptoare ale Harului; cu simțul sacrului în inima curată, cu smerenia cuvenită, omul va putea sta înaintea lui Dumnezeu, închinându-i-se, întru primirea darurilor euharistice.

Sfintele Taine privite dogmatic, moral și duhovnicește reprezintă planuri /perspective ce se întrepătrund sub cupola unei vieți în/cu Hristos, singura binecuvântată. Măsura acestei vieți autentice o va da cunoașterea religios-morală la care omul poate ajunge printr-o experiență eclezială personală, prin integrarea sa liturgică; într-o viață autentic creștină, toate aspectele se subordonează țelului hristocentric al realizării Împărăției lăuntrice. Scopul vieții noastre pământești este mântuirea sufletului prin preamărirea lui Dumnezeu, al cărui atribut este veșnicia iubirii, la care nădăjduim toți. Harul lui Dumnezeu dăruit nouă prin Sfintele Taine, în Biserică, ”ajută la creșterea Trupului tainic al Domnului nostru Iisus Hristos, atât în sens extensiv, cât și intensiv”. Dar omul are sarcina să facă lucrător harul primit în dar, prin strădania personală, aceasta fiind adevărata urmare a lui Hristos”.

Sfintele Taine sunt izvorul nesecat al puterii de a merge, cu Iisus Hristos și prin El, pe calea arătată nouă prin Cuvântul Evangheliei, prin ele realizându-se unirea cu El și unificarea interioară, definite ca sălășluire a lui Iisus Hristos prin harul Duhului Sfânt în inima noastră. Prin Duhul Sfânt, credincioșii autentici se vor configura lăuntric după Chipul lui Iisus Hristos, ca persoane duhovnicești sau ”persoane umane îndumnezeite și ridicate în comuniunea persoanelor divine treimice”.

Euharistia este hrană care dăruiește relația persoanei umane cu Dumnezeu, relație ce construiește identitatea umană ca identitate veșnică, în plinătatea luminii, a dreptății și a bucuriei, ca pregustare și anticipare a viitorului omului în Împărăția veșnică.

Distinsul și prolificul teolog și scriitor Stelian Titus Gomboș, în lucrarea sa, dezvăluie o vastă cultură teologică. El dovedește o lectură de profunzime a unor scrieri extrem de variate, ceea ce îi conferă o viziune cuprinzătoare care este întemeiată pe o trăire autentică a vieții creștine. Demersul său este profund ancorat scripturistic, în spiritul sfinților părinți al căror elogiu îl face în mod nedisimulat și pe care îi recunoaște ca magiștri desăvârșiți,ai căror urmași ne sunt călăuzitori și îndrumători în Biserica noastră dreptmăritoare.

Cu alte cuvinte, strădania teologului și publicistului Stelian Titus Gomboş de a pune în evidenţă Taina Sfintei Euharistii în trecutul Bisericii şi în contextul contemporan şi-a atins scopul, volumul de faţă constituindu-se într-un ghid spiritual și liturgic foarte util atât pentru preoţii slujitori cât şi pentru studenţii teologi, dar şi pentru credincioşii dispuşi să aprofundeze învăţătura de credinţă a Bisericii noastre cu privire la Sfânta Euharistie!

Pr. Conf. Univ. Dr. Lucian Petroaia

Cerc Pastoral, în cadrul Protoieriei sector 5, Capitală

Invitat:

Dr. Stelian Gomboș - Teolog și publicist

Tema/titlul comunicării:

"Maica Domnului - Ocrotirea femeii și a familiei creștine"

Data și locul desfășurării acestui eveniment spiritual:

Luni - 22.06.2026, orele 16, la Biserica "Nașterea Maicii Domnului și Sf. Ioan Botezătorul - Bumbăcari" din București, str. Toporași nr. 70, sector 5

Organizator:

Pr. Paroh Ionuț Chiriac

Dumnezeu, Măicuța Domnului și Sfinții Apostoli Petru și Pavel, să ne poarte de grijă și să ne ajute, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

Post binecuvântat tuturor!...

Din seria "Anul omagial al pastorației familiei creștine și anul comemorativ al sfintelor femei din calendar"

Măicuța Domnului - Ocrotitoarea femeii și a familiei creștine...

Anul acesta Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat ca fiind "Anul omagial al pastorației familiei creștine și anul comemorativ al sfintelor femei din calendar"

Totodată, în fiecare an, la Praznicul Buneivestiri, de asemenea, în ziua Duminicii a treia după Sfintele Paști, a Mironosițelor, precum și în ziua de 15 mai pomenim, prăznuim, comemorăm și omagiem femeile și familiile creștine, fiind ziua de cinstire a femeii și familiei creștine, a tuturor femeilor și familiilor creștine, altfel spus, a tuturor bunicelor, bunicilor, mamelor, taților, surorilor, fraților, fiicelor, fiilor, soțiilor, soților, neamurilor și rudelor noastre, cărora, tuturor, în această zi (sau zile de sărbătoare), dedicată sau închinată lor și, de fapt, nouă, tuturor, eu unul vreau să arăt toată dragostea, prețuirea, căldura, aprecierea, admirația și recunoștința mea, pentru tot ce este ori însemnează femeia, familia, pentru tot ce au fost, au făcut și sunt ori fac ele, femeia, familia, femeile, familiile în viețile noastre, ale tuturor!...

Modelul, exemplul, paradigma și reperul suprem al femeii și a familiei creștine, al tuturor femeilor și familiilor creștine, a fost, este și rămâne, totdeauna, Măicuța Domnului, de aceea eu vreau să le încredințez pe ele, pe toate femeile și familiile creștine, Ei, ca Ea să le și să ne poarte lor și, de fapt, nouă tuturor, de grijă, să ne călăuzească, să ne apere, să ne izbăvească, să ne ocrotească și să ne binecuvânteze pe noi, pe toți, sub Sfântul Ei omofor sau acoperământ!...

Căci, da, într-adevăr, Ea - Stăpâna Cerului, Doamna pământului, Maica poporului, Ocrotitoarea Sfântului Munte Athos și, a celor mai multe biserici, mănăstiri și schituri din toată lumea creștină, este Măicuța noastră, a tuturor, dincolo de faptul că este Maica Domnului, Pururea Fecioară Maria - Născătoarea de Dumnezeu!...

De ce?

Pentru că Ea este mijlocitoarea noastră înaintea Tronului Dumnezeiesc al Preasfintei Treimi, Ea (ne) duce rugăciunile noastre, apăsările, oftaturile noastre, bucuriile, problemele, frământările și necazurile noastre, ale tuturor, ale tuturor femeilor și familiilor creștine, înaintea Fiului Ei preaiubit, cerând, pentru noi, în dreptul și în numele nostru, alinare sufletească, mângâiere duhovnicească, vindecare spirituală și tămăduire trupească, dezlegadu-se și dezlegandu-ne, astfel, toată boala și de toată neputința din și în popor!...

Altfel spus, Măicuța Domnului, față de care noi toți și, mai ales, femeia, familia ori femeile și familiile creștine, au și avem o mare și deosebită evlavie, dintotdeauna căci, întotdeauna, plânge cu cel ce plânge, râde cu cel ce râde, se roagă cu cel care se roagă, se bucură cu cel ce râde, se roagă pentru noi, plânge pentru noi, oftează pentru noi, ca o adevărată, veritabilă și autentică mamă și maică ce (ne) este, nouă tuturor!...

De aceea și, încă, pentru multe alte motive, o iubim, o cinstim, o admirăm, o venerăm, o respectăm și o prețuim pe Maica Domnului!...

De aceea, îi purtăm numele, îi citim acatistele și paraclisele, îi cântăm imne de laudă, tropare și axioane, ii purtăm în procesiuni și litanii sfintele și sfințitele ei icoane!...

Așadar, da, Maica Domnului ne ajută, ne scapă, ne salvează, ne izbăvește și ne apară, din și, de toată cursa, încercarea, ispita, boala, neputința, răutatea și patima acestei lumi!...

Prin urmare, într-adevăr, chiar se cuvine să-i acordăm, în continuare, toată cinstea și cinstirea, toată aprecierea și admirația, toată evlavia, recunoștința și prețuirea noastră!...

Cu alte cuvinte, Măicuța Domnului este izbăvitoare noastră, mângâietoarea noastră, mijlocitoarea și apărătoarea noastră, care-și revarsă toată dragostea ei maternă, sfințitoare și mântuitoare asupra noastră, asupra femeii, familiei și tuturor femeilor și familiilor creștine, motiv pentru care se cade să ne bucurăm și să-i mulțumim lui Dumnezeu, pentru toată dăruirea și toată binecuvântarea Sa cea generoasă și sfântă!...

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne și mântuiește-ne pe noi, pe toți! Amin!...

Dumnezeu, Măicuța Domnului și Sfinții Apostoli Petru și Pavel, să ne poarte de grijă și ne ajute, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

La mulți, buni, frumoși, fericiți, sănătoși, voioși și binecuvântați ani, femeii, familiei creștine, tuturor femeilor și tuturor familiilor creștine contemporane! Amin!...

București - 22.06.2026

@Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Părintele Calinic Argeșeanul Arhiepiscopul!…

Astăzi, sâmbătă – 06.06.2026, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic al Argeșului și Muscelului împlinește și aniversează frumoasa, venerabila, rodnica şi binecuvântata vârstă pământească, de 82 de ani!…

Pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic Argeşeanul îl cunosc de aproximativ treizeci și cinci de ani şi, întotdeauna, oriunde şi oricând l-am (re)văzut şi (re)întălnit, cu adevărat, m-a impresionat omul acesta, aşa, pe de-a-ntregul: fizic, psihic, spiritual, intelectual, cultural şi moral, totul, absolut totul, statura sa, impozantă şi maiestuoasă, călcătura sa, vorba sa, cuvântul şi cuvântarea sa, dar, mai ales, scrisul său, dovadă faptul că-l citesc, oriunde şi oricând, cu foarte multă plăcere, m-au încântat la Sfetnicul şi Logofătul spiritual Calinic Arhiereul!…

Am mai apreciat, dintotdeauna, la Arhiepiscopul Calinic Argeșeanul și octogenarul, simţul, sănătos, curat şi autentic, al umorului, unul de cea mai bună calitate!…

Probabil, vă veţi sau mă veţi întreba, de ce scriu, eu acum, toate aceste rânduri, din ce motiv, cu ce prilej sau cu ce ocazie, în condiţiile în care nu vorbim, aici, de vreun moment/eveniment aniversar?…

Şi, vă voi răspunde numai atât: Fiindcă îmi este tare drag omul acesta, întreg la minte şi la trup, sănătos cu spiritul şi cu sufletul, frumos, elegant, cu chipul, cu purtarea şi cu înfăţişarea, zdravăn cu raţiunea, cu luciditatea şi cu conştiinţa, astăzi, într-o vreme şi într-o lume, a nebunilor în locul înţelepţilor, a ignoranţilor/aroganţilor în locul ştiutorilor şi a nevrednicilor, corupţilor sau netrebnicilor în locul cinstiţilor şi (a) onestilor!…

Da, pentru multele, frumoasele şi, de-a dreptul rarerolor sale calităţi şi virtuţi, care-l fac şi-l arată absolut unic în felul său, am ţinut să recunosc şi să mărturisesc, aici şi acum, toate acestea!…

Altfel spus, datorită, între multe altele, modului, felului său de a se purta, raporta şi comporta, în orice loc şi în orice ceas; datorită eleganţei şi prestanţei pe care o impune; datorită seriozităţii pe care o are, şi când vorbeşte şi când făptuieşte, având cuvântul cântărit, dres şi măsurat iar purtarea calculată, responsabilă şi echilibrată!…

Întotdeauna am (mai) apreciat/admirat la Înaltpreasfinţia Sa, sufletul său deschis şi disponibil, bunul gust şi bunul simţ, simţul estetic şi lucrarea lui de calitate, durabilă, sănătoasă şi trainică, felul în care ştie să construiască, fie că vorbim de o instituţie, de o eparhie sau de o catedrală, fie de o şcoală sau, mai ales, de o echipă, totul la superlativ, fără rest ori cusur şi fără loc de completare, corectare, cârpire, ajustare ori modificare ulterioară!…

Bunăoară, după cum am mai afirmat, la Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic al Argeșului și Muscelului găseşti calităţi şi virtuţi, altminteri, tot mai rare, în ziua de astăzi, precum: eleganţa, sobrietatea, cumpătarea, aşezarea, discreţia, rigoarea, seriozitatea, generozitatea, altruismul, dragostea pentru frumos, spontaneitatea, determinarea inspirată, făptuirea însufleţită, dorinţa de a ajuta şi a răsplăti, cu deosebită mărinimie sufletească, acolo şi atunci unde şi când este cazul, fermitatea, unde sau când este cazul, demnitatea, onestitatea, prestanţa, iubirea, autoritatea şi căldura sa paternală şi multe, multe altele!…

Totodată, la Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic eu, cel puţin, văd/observ foarte bine zestrea, moştenirea cultural – spirituală şi educativ/instructiv – duhovnicească pe care a primit-o/a dobândit-o de la părinţi, mentori, îndrumători şi călăuzitori sau formatori excepţionali, de înaltă clasă!…

Cu alte cuvinte, la Înaltpreasfinţitul Calinic Argeșeanul nu am văzut, niciodată, lucruri făcute de mântuială, scrieri nedocumentate ori dialoguri neargumentate sau nefundamentate, abordări nejustificate, discuţii sau dezbateri tratate cu superficialitate, altfel spus, nu am constatat nimic derizoriu ori banal adică nimic de mână a doua, absolut nimic ci, numai stil, ţinută impecabilă şi aşezare remarcabilă, slujire sublimă şi călcătură nobilă, apăsată şi boierească!…

Da, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic al Argeşului şi Muscelului, cel puţin pentru mine, este şi va rămâne, în continuare, un exemplu de moralitate, un model de slujire şi un reper de vieţuire, căci l-a înzestrat Dumnezeu Preabunul şi Preamilostivul, cu absolut tot ce-i trebuie unui om de mâna întâi, unui slujitor de calitate superioară, unui conducător de toată isprava şi unui părinte de factură ireproşabilă, şi, de asemenea, îndeosebi uneori, l-a hăruit şi dăruit cu un uşor aer, captivant/fascinant, specific moldoveanului hâtru şi mucalit, care poate şi, chiar reuşeşte, să te cucerească imediat, pe loc, mai ales atunci când îl prinzi în formă şi îi descoperi talentul său de povestitor şi narator, de parcă ar fi un al doilea Creangă, nu degeaba se trage din neamul său, de răzeşi, de moldoveni neaoşi, cu toţii, urmaşi ai Măriei Sale – Ştefan Voievodul şi Binecredinciosul!…

Prin urmare, toate acestea la un loc şi încă multe altele, constituie motivul pentru care, aici şi acum, am scris toate aceste umile, modeste dar sincere aprecieri, dorindu-i să-l ţină Dumnezeu, sănătos cu zilele, puternic cu lucrarea, rezistent cu slujirea, inspirat cu glăsuirea/cuvântarea, proaspăt cu scrierea, generos cu filantropia, bucuros cu vieţuirea, mucalit cu povestirea şi consecvent cu propovăduirea/mărturisirea!…

Din parte-mi, aşadar, îi urez şi îi doresc, Arhiereului, vrednic şi falnic, robust şi autentic Calinic Argeşeanul, aleasă binecuvântare de la Dumnezeu şi sporită bucurie de la oameni!…

Dumnezeu să vă poarte de grijă şi să vă ajute, în continuare, Înaltpreasfinţia Voastră, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!…

Un sincer şi călduros la mulţi, buni, frumoși, sănătoși, voioși şi binecuvântaţi ani, Înaltpreasfinţia Voastră!…

Nu uitaţi, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Calinic, că în tot locul şi în tot ceasul, „toată vremea-şi are vreme!…”

București - 06.06.2026

Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie,

Dr. Stelian Gomboş

steliangombos.wordpress.com

Slujitorii Sfintelor Altare!...

Eu unul, în viața mea am întâlnit și cunoscut foarte mulți slujitori, frumoși, buni, cinstiți, sinceri, modești, smeriți, discreți și cuminți, de la ierarhi până la stareți, duhovnici, ieromonahi, călugări și preoți de miri, parohi ori ba, în fața cărora, mă înclin, cu deosebit respect, cu sinceră prețuire, cu multă admirație și cu aleasă recunoștință!...

Oameni, slujitori de toată isprava, reali, loiali, normali, firești, adevărați, vrednici, veritabili și autentici!...

Altfel spus, sunt și se comportă fără aere, fără fițe, fără pretenții, fără ifoase, fără orgolii, fără complicații!...

Totodată, sunt ori au fost slujitori, asumați și responsabili, pe care, atunci când îi întâlneai sau îi întâlnești, aveai ori ai senzația, că te intersectezi, aievea, cu Duhul lui Dumnezeu, slujitori, duhovnicești, morali și pastorali, despre care s-a vorbit ori se amintește sau pomenește prea puțin dacă nu, mai deloc!...

Unii au trecut dincolo de pragul acestei lumi și vieți, alții sunt pensionari, îmbisericiți, alții sunt suferinzi, alții sunt, în continuare, cu o adevărată conștiință eclezială, evlavioși sau râvnitori misionari!...

Va să zică, aceștia sunt slujitorii Bisericii, care și-au dus ori își duc, în continuare, traiul cotidian, cu bune și cu rele, cu grele și ușoare așa, ca oricare dintre noi!...

Căci, au și ei familii, soții, copii, griji, probleme, greutăți, bucurii, împliniri, necazuri, cheltuieli, credite, obligații, rate ori datorii!...

I-am văzut plângând, i-am văzut râzând, i-am văzut cum se roagă, cum se nevoiesc, cum trăiesc, cum slujesc, cum postesc, cum se ostenesc!...

Ca atare, despre (toți) aceștia de ce nu vorbește și nu scrie nimeni, nimic ori, sunt consemnați și pomeniți prea puțin!...

Am participat la multe hirotonii, sfințiri, pensionări și chiar înmormântări de preoți, slujitori și sacerdoți, i-am surprins în diferite etape, situații, împrejurări sau ipostaze și, credeți-mă că din toate am ieșit sau plecat, profund impresionat, marcat, folosit și învățat!...

Și, de asemenea, să știți, oameni buni, că acești vrednici slujitori, laolaltă sau dimpreună cu Dumnezeu și cu poporul Său dreptcredincios țin, apără, cinstesc și slujesc Biserica!...

Restul, sunt vorbe, judecăți, comentarii, acuzații, speculații, bârfe, că știm că nu știm, nu contează, la așa ceva ne pricepem cu toții!...

Da, într-adevăr, "ce cauți aceea găsești!"

De aceea, eu personal, mă simt răsfățat de Dumnezeu și pentru faptul că am avut și am, în continuare, privilegiul de a întâlni și cunoaște slujitori, demni de puși în ramă sau pe rană, altfel spus, adevărate icoane vii, de la care am învățat multe și, mai ales, am învățat că Dumnezeu dăruiește fiecăruia după inima sa, după sufletul și după cugetul lui!...

În altă ordine de idei, astăzi, din nefericire, despre toate tagmele ori profesiile vocaționale, se vorbește, prea puțin de bine și prea mult de rău!...

Altfel spus, cine mai vorbește, bunăoară, despre educatorii, învățătorii și dascălii noștri de odinioară ori despre artiștii de ieri și de alaltăieri?!...

În sfârșit, mila lui Dumnezeu în toate!...

Prin urmare, eu atât vreau doar să mai adaug că noi, ca neam, națiune și popor, dispunem, încă, de un tezaur uman și de un patrimoniu sacerdotal, viu, nobil și binecuvântat pe care, însă, îl tratăm, de cele mai multe ori, cu indiferență, ignoranță și chiar aroganță!...

Dar, să luăm aminte că, tare mă tem că într-o bună zi nu o să-i mai avem și atunci vom realiza și chiar regreta, căci, spre ce ori spre cine ne vom mai îndrepta sau cui ne vom adresa noi în momentele delicate sau dificile ale vieții?!...

În acest context, am întrebat, deunăzi, un preot, octogenar și, deci, pensionar, care crede sfinția sa că este marele nostru păcat, colectiv, contemporan?!...

Răspunsul: Ne folosim, unii pe alții și unii de alții, cât avem interes, după care ne uităm și ne lepădăm unii de alții sau unii pe alții ca și cum ori ca și când nici măcar nu am exista!...

Ce adevărat, din păcate și ce amar, ce trist, dureros și cutremurător!...

Și, încă ceva: Un părinte ieromonah, în vârstă și înțelept, mi-a spus, la un moment dat, așa: omul care îl va uita pe binefăcătorul lui și binele făcut, lipsit fiind de recunoștință, va ajunge, exact, în același loc, adică, va avea și el parte, într-o bună zi, de mâhnirea și (de) întristarea ori suferința binefăcătorului său!...

Să nu fie una ca aceasta!...

Doamne miluiește!...

Cu alte cuvinte, pe tot parcursul vieții mele, în diferite momente, ocazii, ipostaze și împrejurări, mi-a fost și, îmi este dat, în continuare, să întâlnesc și să cunosc foarte mulți slujitori, diaconi, preoți, episcopi, monahi și monahii, deosebiți, impecabili și incontestabili, care și-au făcut ori își fac datoria, acolo unde Dumnezeu i-a așezat și rânduit pe fiecare!...

În acest sens, așa după cum am mai spus, sunt slujitori, cuminți și discreți însă concreți, care, mai ales, la țară, unde condițiile sunt mult mai dificile, se străduiesc să-și împlinească, serios, asumat și responsabil, toate activitățile și obligațiile pastoral - misionare și, totodată, să-și asigure, cu demnitate și onestitate, traiul cotidian și viața zilnică, în condițiile în care și ei sunt oameni, sub vremi ca, oricare dintre noi, cu bune și cu rele, cu soții și cu copii, cu familii și datorii, cu necazuri și bucurii!...

Da, într-adevăr, cei mai mulți dintre ei, practic, majoritatea, își văd de treaba lor, de viața și de misiunea lor, fac lucruri frumoase, demne de toată lauda, aprecierea și prețuirea și, realizează toate acestea într-un mod discret dar concret, fără să (se) afișeze, ori să epateze nu, ci, dimpotrivă, fac totul, cuminte, cumpătat, măsurat și echilibrat, fără ostentație sau aere de vedetă!...

Drept urmare, eu unul, în fața tuturor acestora, mă înclin, cu aleasă recunoștință, sinceră gratitudine și reală admirație și mă rog lui Dumnezeu să le facă, tuturor, parte, de sfânta, adevărata și dreapta lui plată și răsplată!...

Așadar, îi respect și cinstesc, în mod deosebit, pe toți slujitorii devotați, loiali, fideli, veritabili și autentici, care slujesc, neîntrerupt și neîncetat, Domnului și omului!...

În concluzie, m-aș bucura să știu că toți acești slujitori frumoși și vrednici au încrederea, convingerea și nădejdea că, indiferent de încercările și (de) greutățile acestei vieți, scopul, ținta, izbăvirea, scăparea, apărarea, sfințirea, mântuirea și binecuvântarea noastră, a tuturor, este și rămâne numai la Dumnezeu Preabunul, Preasfântul și Preamilostivul!...

În încheiere, pe cinstiții și sfințiții slujitori răposați, Dumnezeu să-i odihnească și să-i mântuiască iar pe cei încă rămași, în această viață, pe acest pământ, Dumnezeu să-i întărească și să-i izbăvească, de toată cursa, ispita, boala, răutatea și neputința acestei lumi și acestui veac, trecător și păcătos! Amin!...

Dumnezeu să ne poarte de grijă și să ne ajute, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

@Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Lumea (i)reală, (a)normală, lumea (ne)adevărată!...

Dragul meu, lumea asta nu-i a bună, a luat-o razna!...

Așa mi-a spus mai deunăzi un vrednic părinte pe care-l stimez foarte mult!...

Și am stat și m-am (tot) gândit la observația, concluzia sau afirmația lui!...

Da, chiar așa, nu-i a bună, deloc, nu este în regulă, trăim prea mult, foarte mult, fie în lumea virtuală ori digitală, fie în cea politică, fie în cea materială, fie în cea socială, fie în cea mediatică și, așa mai departe!...

Și ajungem să fim extrem de epuizați, de obosiți, de apăsați, de copleșiți, de tot ce auzim, de tot ce vedem, de tot ce (ni) se livrează, distribuie ori difuzează!...

Și, la ce folos toate acestea?!...

Oameni buni, dacă vom ieși în natură, dacă vom merge la țară, dacă vom participa la o sfântă slujbă într-o biserică ori mănăstire mai retrasă, într-un sătuc, uitat, pierdut, printre dealuri, izvoare și păduri, dacă vom sta de vorbă, într-un cătun, cu singurii (supra)viețuitori de acolo, dacă vom bea o cană de apă direct de la izvor, dacă ne vom spăla fața direct în pârâu, dacă vom mânca fructe direct din pom, dacă vom interacționa cu oamenii și cu animalele direct într-o/dintr-o stână, dacă vom admira și adulmeca un peisaj minunat și, multe altele, vom observa că, vom fi (transpuși ori transbordați) într-o altă lume, cea normală, reală, veritabilă și autentică!...

Și atunci vom putea spune sau întreba: la ce bun toată nebunia acestei lumi, la ce bun toată această gălăgie, zgomot, presiune, tensiune, agitație și aglomerație?!...

Și, în acest context, în aceste condiții, haideți oameni buni, să ne revenim, să ne resetăm, să ne restartăm, să ne reinventăm, să ne recalibrăm, pentru dobândirea echilibrului nostru, a păcii și așezării noastre, din toate punctele de vedere, dobândind, cultivând și bucurându-ne, astfel, de așezarea interioară, pacea lăuntrică, echilibrul și dreapta socoteală, pe care vreau să le analizez puțin în rândurile următoare!...

Din seria: "Minima moralia"

Echilibrul și dreapta socoteală...

Echilibrul...

Mare lucru este să dispui și să cultivi, ca om, această frumoasă calitate și binecuvântată virtute a echilibrului!...

Să fii un om așezat, calculat, cumpătat, moderat și măsurat în toate!...

Să știi când trebuie să vorbești și când trebuie să taci, unde să (re)acționezi și unde să aștepți, cum să te implici și cum să te explici, când să fii discret, rezervat, prudent și precaut și când să fii prezent, concret și eficient și multe altele!...

Altfel spus, omul echilibrat este cel care aplică măsura în toate, cel care duce lucrul început la bun sfârșit, până la capăt, cel care are răbdare, cel care nu vorbește neîntrebat, nu acționează doar ca să se afle în treabă, adică, nesolicitat și, așa mai departe!...

Cu alte cuvinte, omul echilibrat este cel care, în viati, știe și când să apese pe accelerație dar și când să pună frână, stop sau pauză!...

Așadar, virtutea echilibrului - care este o adevărată artă pentru cel ce o împlinește și o înmulțește, este pentru o asemenea persoană, modul său de viață, felul său de a trăi, viețui și conviețui, iar un om ca acesta este cel care răspândește în jurul său, multă luciditate, pace, liniște, așezare, echilibru, discernământ și dreaptă socoteala, onestă chibzuință și elegantă purtare precum și nobilă raportare și briliantă comportare!...

Așa, după cum am mai spus, într-o lume ca aceasta, plină de zgomot, stres, gălăgie și agitație, nervi, irascibilitate și iritare, un om echilibrat este precum o lumină în mijlocul nopții, o licărire în străfundul întunericului!...

Eu, unul, întotdeauna am stimat, apreciat și admirat omul echilibrat, așezat, bine ancorat și corect articulat în principii de viață, sănătoase, veritabile, autentice și perene, în rânduieli nobile, netrecătoare și neperisabile, valoroase, adevărate și eterne!...

În concluzie, lângă un om echilibrat, așezat, îți este mai mare dragul să fii și să stai, pe când, lângă unul veșnic zbuciumat, aflat în continuă deraiere, deviere și, derapaj, exagerat și abuziv, irascibil și permanent rebel ori pus pe harță, îți vine să tot pleci, de-a dreptul să tot fugi!...

În încheiere, voi mai remarca ori sublinia faptul că, pentru a fi, pentru a deveni o persoană echilibrată și pilduitoare, în acest sens, trebuie să vezi, să știi ce duhuri te cercetează ori te (în)locuiesc, adică să știi, foarte precis, cui te închini dacă, te închini și prin ce locuri sau lume umbli!...

Mă veți întreba, poate, care ar fi câteva din "simptomele" omului echilibrat, așezat?!...

Păi, toate cele enunțate, enumerate mai sus și, încă, multe altele, cum ar fi, de exemplu:

- să te rogi Domnului

- să te dedici omului

- să te înclini pomului adică: să iubești, să prețuiești, să daruiesti și să împlinești!...

Iar eu, personal, aici și acum, mă înclin în fața omului care îl are pe Dumnezeu de Tatat, Biserica de Mamă și semenul ori aproapele lui de frate!...

Și încă ceva: omul echilibrat tace și face, tace când face și, mai mult decât atât, tace și, după ce face!...

Dreapta socoteală...

Mare lucru este să reușești să fii un om echilibrat, calculat, cumpătat si măsurat în toate!...

Să ierți și să (și) uiți greșelile comise de semenul și aproapele tău la adresa ta!...

De asemenea, să înțelegi că atunci când este lăudat, apreciat și admirat un om prea mult/prea tare, este doar un om iar atunci când altul este subestimat, criticat, judecat ori denigrat, este și el un om!...

Totodată, deosebit lucru este să știi/să reușești să aplici măsura în toate!...

Nici prea mult nici foarte puțin ci totul cu dreaptă socotință!...

Mare virtute este dreapta socoteală, pe care cu greu o dobândești și ușor o poți pierde dacă nu ești atent la întreținerea, consolidarea și cultivarea ei!...

Da, mult și mare efort trebuie depus întru dobândirea și înmulțirea ei!...

Și mai este ceva, destul de greu dar nu imposibil: să iertăm, oameni buni și să uităm toată greșeala, slăbiciunea și neputința fratelui nostru!...

Cu toate că cerem și promitem acest fapt inclusiv în Rugăciunea Domnească Tatăl nostru, cu multă dificultate reușim să împlinim acest lucru, datorită mândriei, vanității și orgoliului nostru!...

Și totuși, să nu deznădăjduim, bine știind că Domnul Dumnezeu este îndelung iertător, îndelung răbdător și mult milostiv iar El ne îndeamnă/încurajează să iertăm tuturor, toate, pentru Înviere!...

Prin urmare, să fim "înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii" aplicând măsura/dreapta socoteală în toate!...

Și cred că atunci când vom proceda în acest fel, lumea în care trăim va deveni una bună iar nu nebună!...

Doamne, Dumnezeule, ajută-ne, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun și binecuvântat! Amin!...

@Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

Oare, chiar sunt vinovați pentru orice toți slujitorii sfintelor altare?!...

Asistăm, în ultimi ani sau în ultima perioadă, la o campanie fulminantă și furibundă împotriva Bisericii, a slujitorilor ei, împotriva Patriarhului, a ierarhilor, a monahilor şi a preoţilor Ei!...

Sunt de-a dreptul uluit de virulenţa cu care este atacată, decredibilizată, pe toate fronturile, instituţia Bisericii, în orice context şi orice împrejurare, (de)sigur în special, Biserica Ortodoxă Română (BOR)!...

În aceste condiții, în astfel de împrejurări, se generalizează, se speculează chiar foarte mult, plecându-se de la niște exemple punctuale, se fac tot felul de afirmații, care mai de care mai nefondate, neverificate, nedocumentate, neargumentate sau mai exagerate, că sunt de vină, că nu sunt, că s-a întâmplat ceva, din cauza lor sau nu, că au săvârşit ceva, cu premeditare, în mod intenţionat sau nu, clar şi limpede, adjudecat: ei sunt de vină!...

Mai ales preoţii, slujitorii sfintelor altare, ei sunt autorii, morali, ai tuturor relelor săvârşite, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără, în Biserică!...

Ce mai, sunt nişte adevăraţi inculpaţi şi, de-a dreptul, infractori!...

Că, de, despre vinovaţi fără vină nici nu mai încape vorba!...

De greşeală/eroare umană şi de iertare creştină nici că mai poate fi vorba!...

Preoţii, slujitorii altarelor noastre, oarecând o categorie profesională şi socială ce se bucura de un anumit respect în societatea românească, au ajuns, astăzi, să fie arătaţi, pentru orice, oriunde şi oricând, cu degetul!...

Nu mai contează deloc lucrurile bune pe care le împlinesc, sfintele slujbe pe care le săvârşesc, misiunea, apostolatul, propovăduirea şi filantropia şi activitatea pe care o realizează, cu timp şi fără timp cei mai mulți dintre slujitorii sfintelor noastre altare!...

Gata, nu mai ţinem cont de nimeni şi de nimic!...

Nu mai ţinem seamă nici de faptul că putem foarte uşor afecta/altera imaginea, viaţa şi slujirea preotului, care este şi el, om, cu probleme, cu lipsuri şi greutăţi, cu familie şi copii, cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu necazuri, nuuu!...

Nu ne mai interesează nimic din toate acestea!...

Dăm în el cât ne ţin puterile!...

La ce bun să mă intereseze dacă unul ca acesta suferă, pe (ne)drept sau nu, ce să mai zic de familia lui! Pe cine mai interesează acest aspect ori detaliu, că doar noi suntem îngerii luminii, ai dreptăţii şi echităţii, etice, sociale, înţelegeţi?!...

Ce să mai, la deal la vale - noi vom restabili toată ordinea, socială, materială, culturală, naţională poate chiar cosmică, şi, îndeosebi, de ce nu, pe cea religioasă şi spirituală, cum n-a mai fost de când lumea şi pământul!...

Ce să mai! Veţi vedea dumneavoastră, ce şi cum!...

Aşa că, vă rugăm frumos să nu vă jucaţi cu noi, ăştia, luminaţii şi purificaţii, sau purificatorii!...

Nu mai stăm, prea mult, ori chiar deloc, să verificăm, să ne elucidăm/edificăm, nu, nici vorbă, că doar noi trăim într-o societate, absolut corectă, onestă şi cinstită, nu vedeţi, în care domină numai dreptatea, onestitatea, corectitudinea, echidistanţa, empatia, solidaritatea, altruismul şi percepţia, absolut corectă, adevărată şi obiectivă a tuturor lucrurilor! Nu-i aşa?! În care ne amestecăm unii în treburile altora cu motivul şi scopul, sincer, de a le îndrepta şi corecta, căci până să intervenim noi, mărita societate ideologică, liberă, democratică şi civilă, nimic nu era la locul şi la rostul lui!...

Iar dacă ceva din toate acestea nu funcţionează la parametri maximi sigur, instituţia Bisericii cu slujitorii ei, sunt de vină, fără nici o discuţie, nu-i aşa?!...

Poate că ar fi totuşi, foarte bine dacă ne-am vedea fiecare de treaba, de activitatea şi de acţiunile şi de problemele noastre, ale fiecăruia în parte, scoţându-ne, în primul rând, bârnele din proprii noştri ochi şi abia apoi, paiele din ochii altora, fie ei şi sacerdoţi, slujitori ai Sfintelor Altare, care, dincolo, de o pregătire/o calificare, de care pare-se că nu mai ţine nimeni seama, nicăieri, sunt oameni, ca şi noi, ăştia – ultracorecţii şi ultraobiectivii, care stăm, ca hienele şi jivinele, la pândă şi la vânătoare, de vrăjitoare ori, la pescuit în ape tulburi!...

Poate că ar fi mai indicat să-i cercetăm şi să-i cunoaştem mai bine, pe toţi aceşti slujitori ai Bisericii, tineri sau bătrâni, preoţi (de) la ţară sau (de) la oraş şi, s-ar putea să ne bucurăm, realmente, de nişte surprize deosebit de plăcute, nemaivorbind de folosul spiritual al unei întâlniri/întrevederi/convorbiri sincere cu un Părinte Duhovnicesc!...

Haideți! Ce ziceţi? Încercăm? Eu vă asigur că merită, iar, după aceea mai stăm de vorbă!...

@Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Cuvânt duhovnicesc despre Praznicul Înălţării Domnului, despre Sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi despre Ziua Eroilor în viaţa Bisericii noastre dreptslăvitoare…

Pericopa evanghelică consemnată de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca 24, 36 - 53

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.

Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor.

Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.

Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Iisus Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.

Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.

Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin!...

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos - înălţarea firii omeneşti la cer

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos cu trupul la cer, întru slavă şi putere, marchează pentru Biserică încheierea perioadei pascale şi anticiparea evenimentului Cincizecimii. Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înălţat firea omenească în lumina şi slava de nepătruns a Sfintei Treimi, devenind un punct de iradiere a harului către toţi oamenii.

Între Învierea Domnului nostrum Iisus Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea sau Rusaliile, grupul ucenicilor a trecut printr-o etapă pregătitoare, în care mintea le-a fost deschisă, prin arătările minunate ale Domnului Iisus Înviat, pentru a înţelege taina Învierii.

Treptat, ucenicii au fost vindecaţi de necunoaştere şi necredinţă şi au fost deplin încredinţaţi că Iisus Hristos Cel Înviat din morţi nu este o nălucă sau o fantasmă, ci este Mântuitorul care mai înainte fusese răstignit şi îngropat.

În cadrul ultimei întâlniri avute cu ucenicii, Domnul s-a înălţat la cer, reînnoind promisiunea trimiterii Duhului Sfânt peste ei, ca “făgăduinţa Tatălui”, moment când “se vor îmbrăca cu putere de sus”.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca oferă două cronologii diferite ale Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este relatată de două ori de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în capitolul 24 al Evangheliei sale şi în capitolul 1 al cărţii Faptele Apostolilor. Cu toate că Sfântul Luca se referă la acelaşi eveniment, în cele două naraţiuni ale sale face nişte diferenţe care exprimă propria interpretare teologică a acestui act mântuitor. În capitolul 24 al Evangheliei sale, Sfântul Luca aşază, din punct de vedere cronologic, Înălţarea Domnului la sfârşitul zilei Învierii, a primei zile a Paştilor.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca spune că Domnul Iisus Înviat s-a arătat în mijlocul ucenicilor săi, i-a încredinţat de Învierea sa, înlăturându-le orice urmă de îndoială: “Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am…”.

Apoi, Domnul i-a dus afară pe ucenici spre Betania şi, “ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Tot Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca scrie în capitolul 1, din cartea Faptele Apostolilor, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos “s-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”.

În această ultimă relatare avem exprimată învăţătura adoptată şi mărturisită de Biserică. Înălţarea Domnului a avut loc la patruzeci de zile după Paşti, când Domnul Iisus Hristos, prin repetate arătări, i-a încredinţat pe apostoli de realitatea Învierii.

Această aparentă contrazicere a Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, care în două scrieri biblice acceptate ca normative de Biserică, oferă două cronologii ale Înălţării Domnului este prezentată şi de către Părintele Profesor Constantin Preda în ultima carte a sa.

Pentru a înţelege intenţia Apostolului şi Evanghelistului Luca, trebuie spus că Evangheliile şi celelalte cărţi biblice nu sunt cronici care prezintă calcule exacte la nivel istoric şi material.

Cu alte cuvinte, Biblia sau Sfânta Scriptură nu oferă răspuns la întrebarea câţi paşi sunt de la Ierusalim la Ierihon, ci este preocupată pentru a transmite mesajul dumnezeiesc care decurge din actele mântuitoare realizate de Iisus Hristos.

În Evanghelia sa, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca leagă foarte mult Învierea de Înălţare, le apropie până acolo încât le aşază în aceeaşi zi, pentru că oferă o interpretare teologică a celor două evenimente.

Pentru Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, Înălţarea, adică întoarcerea Fiului în sânurile Tatălui cu firea umană asumată, trecută prin moarte şi înviere, îndumnezeită prin harul dumnezeiesc, a avut loc în acelaşi timp cu Învierea din morţi, când trupul transfigurat de puterea Duhului Sfânt a trecut la o nouă condiţie eshatologică, plin fiind de slava dumnezeirii.

Potrivit acestei interpretări teologice corecte, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca aşază în Evanghelia sa Învierea şi Înălţarea în aceeaşi zi. În cartea Faptele Apostolilor, Sfântul Luca spune că Domnul nostru Iisus Hristos s-a înălţat la cer după patruzeci de zile, pentru că insistă asupra procesului de formare a ucenicilor ca martori ai Învierii şi propovăduitori ai ei în lume, funcţie care, călăuzită de lucrarea Duhului Sfânt, va duce la răspândirea Bisericii. Perioada de patruzeci de zile când Domnul Înviat s-a arătat a condus la transformarea lăuntrică a apostolilor pentru a fi mărturisitori direcţi ai Mântuitorului Iisus Hristos şi a Învierii Sale.

Nu înseamnă că apostolii şi ucenicii au căpătat o cunoaştere informativă despre Înviere, ci, în mod deplin şi direct, au făcut experienţa Învierii Domnului prin întâlnirile cu Iisus Hristos Înviat. Mărturia Sfinţilor Apostoli despre Domnul Iisus Hristos Înviat a devenit temelie a Bisericii.

Despre schimbarea felului şi a modului în care Iisus Hristos este prezent

Ultima întâlnire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu ucenicii şi Înălţarea la cer, prezentate în cartea Faptele Apostolilor, exprimă încheierea activităţii Sale pământeşti şi încetarea modului în care El a fost prezent până atunci în lume.

Mântuitorul Iisus Hristos se înalţă la cer pentru a face posibilă venirea Duhului Sfânt peste apostoli şi formarea Bisericii ca sinaxă a oamenilor plin de Duhul Sfânt.

Iisus Hristos Domnul, conform cuvintelor sale “iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, nu s-a despărţit niciodată de Biserică, ci odată cu Cincizecimea s-a inaugurat prezenţă lăuntrică, duhovnicească a Domnului Înviat.

Teologia Ortodoxă mărturiseşte că Duhul Sfânt Îl face prezent pe Iisus Hristos în Biserică şi în fiecare membru al ei.

Acest lucru este foarte frumos exprimat în Anaforaua liturgică, când săvârşitorul Euharistiei se roagă lui Dumnezeu Tatăl pentru a trimite Duhul Sfânt peste darurile de pâine şi vin pentru a deveni Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretând cuvântul “s-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile”, spune că Domnul nostru Iisus Hristos Înviat se arată lumii nu atât cu asemănarea trupească, ci prin puterea Sa, pentru ca să se vădească tuturor slava şi măreţia Sa dumnezeiască. Mântuitorul Iisus Hristos Înviat este acelaşi cu Iisus Hristos eshatologic, Cel care va veni la sfârşitul veacurilor, plin de putere şi de slavă, de aceea icoana Înălţării la cer este identică cu icoana celei de-a doua veniri: “Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune că Înălţarea a însemnat şi înălţarea firii omeneşti la cer, căci Iisus Hristos este Unul din Treime şi ca Om: “Ce-a însemnat propriu-zis înălţarea lui Iisus Hristos la cer nu putem şti.

Ea nu a fost numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, ca celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care se putea arăta oricând voia.

El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite. Acum a luat şi ca Om toată puterea în cer şi pe pământ”.

Despre Pomenirea Eroilor Neamului

În Biserica Ortodoxă Română, s-a rânduit ca de praznicul Înălţării Domnului să se facă pomenirea tuturor eroilor şi a ostaşilor care şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă sau în diferite situaţii pentru apărarea credinţei ortodoxe, a patriei străbune şi a demnităţii neamului românesc. Pornind de la cuvintele Mântuitorului: “Iată Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc şi iarăşi voi veni şi vă voi lua pe voi la Mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt şi Eu”, Biserica se roagă pentru ca Dumnezeu să odihnească sufletele tuturor celor adormiţi şi în special ale eroilor, care au făcut sacrificiul suprem pentru fraţii lor de neam şi de credinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos se sărbătorea nu în biserici, ci la mormintele martirilor, acei adevăraţi eroi ai lui Dumnezeu, care au mărturisit credinţa în Iisus Hristos pe timpul cumplitelor persecuţii dezlănţuite împotriva Bisericii creştine. (Cf. Marius Nedelcu – www.ziarullumina.ro)

Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român

În ziua praznicului Înălțării Domnului, care va fi sărbătorit joi, 21 mai 2026, Patriarhia Română va celebra și Ziua Eroilor printr-un moment solemn de recunoștință dedicat celor care și-au jertfit viața pentru credința, libertatea și unitatea națională. Astfel, la ora 12:00, clopotele tuturor bisericilor din cuprinsul Patriarhiei Române vor răsuna în memoria eroilor români.

Cinstirea și pomenirea eroilor în ziua Înălțării Domnului au fost instituite de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920, iar ulterior hotărârea a fost consfințită prin deciziile sinodale din anii 1999 și 2001, când această zi a primit statutul de Sărbătoare Națională Bisericească. Totodată, prin Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război, sărbătoarea Înălțării Domnului Iisus Hristos a fost proclamată și Ziua Eroilor, ca sărbătoare națională a poporului român.

Biserica Ortodoxă Română îi pomenește în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii pe eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea, unitatea și demnitatea poporului român.

Prin devotamentul și curajul lor, acești eroi au avut un rol esen­țial în păstrarea libertății și identității naționale, contribuind la obținerea independenței și la realizarea unității statului român.

Catedrala Națională din București a fost edificată în memoria tuturor eroilor, pentru a prăznui această sărbătoare națională a poporului român. Lăcașul are ca prim hram sărbătoarea Înălțării Domnului - Ziua Eroilor, iar al doilea hram, Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Ținând cont că anul acesta (2026) praznicul Înălțării Domnului - Ziua Eroilor coincide cu hramul Catedralei Patriarhale istorice, respectiv sărbătoarea Sfinții Împă­rați Constantin și Elena, precum și de faptul că lucrările de continuare a pictării interiorului Catedralei Naționale sunt în plină desfășurare, evenimentele dedicate ambelor celebrări vor avea loc exclusiv pe Colina Patriarhiei.

Biroul de presă al Patriarhiei Române https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/comunicate-de-presa/inaltarea-domnului-ziua-eroilor-206111.html

Cuvânt - Panegiric la Sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena

În miezul primăverii, în fiecare an la data de 21 mai, Dumnezeu a rânduit ca Biserica să prăznuiască pe cele două mlădițe pline de seva Duhului, pe mărgăritarele Bisericii, pe luminătorii și risipitorii păgânătății, pe cei întocmai cu Apostolii cinstiți și lăudați, pe Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena.

Altfel spus, prin acești sfinți, care în acest an – 2015, sunt pomeniţi odată cu Praznicul Înălţării Domnului şi cu Ziua Eroilor, a lucrat Dumnezeu în lume, slăbind păgânismul și întărind credința creștină. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră.

Cine este cel ce biruiește lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (I Ioan 5,4-5).

Astfel, Sfântul Constantin - basileu roman între anii 306 - 337, s-a născut la Naissus (astăzi orașul Niș din Serbia), ca fiu al binecredincioasei Elena și al generalului Constanțiu Chlor, care ajunsese Caesar al părții de vest a Imperiului Roman (293 - 305).

După moartea tatălui său, Constanțiu I (25 iulie 306), Sfântul Constantin este proclamat împărat al ținuturilor Galia, Spania și Britania, avându-i coregenți la domnie pe Maximian și pe fiul acestuia, Maxențiu.

În anul 311 se aliază cu cumnatul său, Licinius, noul august în Orient după moartea lui Galeriu, și luptă împotriva lui Maxențiu, pe care îl învinge în lupta de la Podul Vulturului.

Victoria împotriva lui Maxențiu, atribuită ajutorului dat de „Dumnezeul creștinilor”, va decide definitiv eliberarea creștinismului de persecuția romană. Potrivit istoricului Lactanțiu în De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor), împăratului Constantin, în noaptea dinaintea luptei cu Maxențiu, i s-a descoperit în vis că va fi învingător, dacă va însemna pe scuturile ostașilor litera X traversată de litera P, adică chrisma, reprezentând primele două litere ale numelui Domnului nostrum Iisus Hristos.

Cu privire la la acest eveniment epifanic şi teofanic există și relatarea lui Eusebiu de Cezareea, din Viața închinată Sfântului Împărat Constantin cel Mare, în care ne este descrisă arătarea Sfintei Cruci pe cerul amiezii, deasupra căreia era inscripția „Întru acest semn vei învinge” (In hoc signo vinces).

La scurt timp după acest eveniment providențial, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, împăratul Constantin a promulgat în anul 313, la Mediolan (Milano), un Edict prin care creștinismul era declarat religie licită, adică permisă.

În afară de libertatea deplină de manifestare pentru creștini, această hotărâre mai cuprindea: recunoașterea Bisericii ca persoană juridică, returnarea bunurilor confiscate, precum și acordarea de sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea bisericilor și întreținerea episcopilor și a preoților.

Așadar, prin hotărârile și urmările lui, Edictul de la Mediolan a fost de o importanță capitală pentru viața Bisericii și pentru dezvoltarea creștinismului.

Tot în plan religios, la inițiativa și cu cheltuiala împăratului, a avut loc în anul 325, la Niceea, primul Sinod Ecumenic, prin care s-a reglementat, format și s-au proclamat decizii și hotărâri în materie de dogmă, canoane (probleme de disciplină laică și clericală) și cult.

Istoria atribuie Sfântului Împărat Constantin și construirea a numeroase biserici: la Roma, biserica Sfântul Petru și cea din Lateran; la Constantinopol, bisericile Sfinților Apostoli, Sfânta Sofia și Sfânta Irina; la Ierusalim, sub directa purtare de grijă a Sfintei Împărătese Elena, biserica Sfântului Mormânt, căreia i se atribuie și descoperirea Sfintei Cruci, precum și Biserica Înălțării de pe Muntele Măslinilor; la Betleem, Biserica Nașterii Domnului nostrum Iisus Hristos.

În plan administrativ, Sfântul Împărat Constantin se evidențiază prin mutarea noii capitale a Imperiului, de la Roma la Constantinopol - vechiul Bizanț, cetate restaurată care moștenește instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradițiile culturale și spirituale ale Răsăritului.

Din rânduiala lui Dumnezeu, la scurt timp după Paștele anului 337, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit, iar episcopul Eusebiu l-a botezat. Trebuie precizat faptul că amânarea Botezului de către Sfânt până înainte de sfârșitul obștesc s-a făcut din rațiuni pur diplomatice care, în contextul lărgit al istoriei antice, și-a făcut cunoscute roadele în generațiile următoare.

Drept aceea, „mulțumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Iisus Hristos și descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoștinței Sale!” ( II Corinteni 2, 14).

Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce prea înțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt, și printr-înșii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, slavă Ție. (Cf. Pr. Drd. Mihai Zvorâște - http://www.doxologia.ro/vietile sfintilor/documentar/panegiric-la-sarbatoarea-sfintilor-imparati-constantin-elena).

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Cu toate că există realităţi sfinte care ar putea fi cinstite mult mai bine prin tăcere, prin acea „tăcere roditoare” a Părinţilor filocalici, vremea în care oamenii Bisericii tăceau și meditau mai mult, a cam trecut. Pentru a nu se ajunge ca „pietrele” să vorbească, identitatea credinţei ortodoxe şi a creştinismului, în general, pe continentul european are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de un demers apologetic susţinut de către cei îndreptăţiţi să o facă. O astfel de atitudine ar trebui asumată deopotrivă de cler şi de popor, de toţi cei angajaţi, prin viaţa şi activitatea lor, în rodirea şi cultivarea „ogorului Domnului”. Indiferentismul religios, parte a procesului „democratic” al secularizării, riscă să ne pună într-un con de umbră valori ale credinţei străbune, într-un mod mult mai real astăzi, decât în trecut. Tocmai de aceea trebuie redescoperit şi reevaluat rolul fecund şi nu secund al laicatului în Biserică. Cartea teologului, apologetului şi publicistului dreptmăritor creştin Stelian Titus Gomboş se plasează exact pe înţelegerea necesităţii dimensiunii apologetice a laicatului în Biserică. Doctor în Teologie la Tesalonic, Sibiu şi Craiova, autorul prezentului volum şi-a adunat, sub titlul generic „Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii” o serie de studii, capitole și articole cu tematică centrată pe teologia euharistică, dar şi câteva recenzii la cărţi considerate ca fiind relevante în domeniul Teologiei liturgice astăzi. Importanţa unui astfel de demers, care pune în evidenţă a Taina Sfintei Euharistii, într-o vreme cu reale frământări existenţiale, cu crize nu doar economice şi materiale, ci şi spirituale, atât la scară globală, cât şi naţională, este pronunţată şi evidentă!...

Ideea fundamentală, care mi se pare că defineşte efortul de raportare al autorului asupra temei, în studiul întreprins, dincolo de alte aspecte evidente, este aceea de a arăta că, prin Sfânta Euharistie, având în vedere existenţa semenului, cu cât mergi mai mult spre celălalt prin Mântuitorul Iisus Hristos Euharistic, cu atât devii mai autentic tu însuţi, ca fiinţare a creştinului din tine!...

Legătura dintre Dumnezeiasca Euharistie şi comunicarea cu semenii mi se pare esenţială, aspect surprins de autorul studiilor prezente aici, în această carte!...

Înaintea lui Iisus Hristos Euharistic nu te poţi prezenta cu jumătăţi de măsură în modul de a comunica cu ceilalţi, sau raportându-te doar la anumite aspecte din problemele celorlalţi. În elanul unirii cu Iisus Hristos, oamenii trebuie cuprinşi cu toate frământările, grijile dar şi cu bucuriile lor. A nu face aşa, nu poate decât să ne plaseze pe fiecare, cleric, mirean sau laic, descoperiţi de noi înşine la întâlnirea cu Sfânta Euharistie!...

Iată de ce demersul lui Stelian Gomboş este benefic, ne poate ajuta, problematiza, pe fiecare, să ne pregătim şi mai bine pentru întâlnirea cu Trupul şi Sângele Domnului!...

Aşadar, cei care vor avea răbdarea şi zelul parcurgerii conţinutului acestei cărţi, se vor familiariza cu aspecte legate de: dimensiunea euharistică a creaţiei, raportată la problemele ecologiei şi la misiunea Bisericii; la Sfânta Euharistie, ca şi sursă a misiunii Bisericii, temelie a unităţii ei şi fundament al mântuirii omului în Iisus Hristos; asocierea – comuniunea liturgică – premisă a comuniunii popoarelor într-o Europă unită; cu varii abordări contemporane asupra spiritualităţii euharistice astăzi. Nu în cele din urmă, aş sesiza asumarea gândirii teologice a Sfântului Părinte Profesor Dumitru Stăniloae asupra Tainei Euharistiei, în demersul întreprins de către autorul studiilor prezente în acest volum. În acest sens, Stelian Gomboş contribuie, alături de alţi teologi, la evidenţierea faptului că Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae a fost hărăzit cu vocaţia universalităţii în Ortodoxie, devenind el însuşi tradiţie, în cadrul Tradiţiei Bisericii...

Prin urmare, Sfânta Euharistie este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Instituită de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Matei 26, 26-28; Marcu 14,22; Luca 22,10), Euharistia este Taina unităţii Bisericii, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel: „un trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni, 10,17). Sfântul Părinte Profesor Dumitru Stăniloae afirma că: „Euharistia este împlinirea iconomiei mântuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi a unirii Sale cu noi. Dacă Fiul lui Dumnezeu a voit să vină atât de aproape de oameni încât să Se unească cu ei, ca singur mod al mântuirii şi îndumnezeirii lor, El nu Se putea mulţumi să Se întrupeze numai ca un om cu intenţia de a rămâne separat de ceilalţi, ci ca să meargă mai departe, întrupându-Se aşa zicând în toţi oamenii, neîmpiedicându-i de a rămâne persoane deosebite şi neîncetând de a rămâne El Însuşi o persoană deosebită pentru practicarea iubirii desăvârşite. El trebuie să vină în noi, dar nu o singură dată, ci mereu, deci pe de o parte trebuie să fie în noi, pe de alta să rămână deosebit de noi şi mai presus de noi, ca să poată veni mereu într-un mai mare grad în noi, spre sporirea continuă a relaţiei de iubire, spre alimentarea iubirii, care se arată şi prin unirea trupului nostru cu Trupul şi Sângele Său preacurat. Un prieten, deşi ţi-a devenit interior prin faptul că ţi s-a dăruit o dată, ţi se dăruieşte mereu, sporind interioritatea lui în tine.”

Altfel spus, despre importanţa şi semnificaţia Sfintei Euharistii în cadrul Bisericii s-a scris încă din epoca primară a Bisericii şi până în zilele noastre.

În acest context, volumul de față se deschide cu un cuvânt înainte al autorului, despre Prezența reală a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie iar, apoii, continuă și prezintă Dimensiunea euharistică a creaţiei în raport cu problemele ecologiei şi cu misiunea Bisericii. Autorul subliniază faptul că Logosul divin, Mântuitorul Iisus Hristos, s-a întrupat pentru a-l restaura pe om în fiinţa Sa, dar şi pentru a-l repune în acea relaţie dintru început cu natura care-l înconjoară. Lumea este darul sau expresia iubirii Lui Dumnezeu pentru om. Lumea creată este calea iubirii prin care Dumnezeu se oferă omului, dar prin care şi omul are posibilitatea să se dăruiască lui Dumnezeu. Biserica păstrează acest adevăr în mod deosebit în Sfânta Liturghie.

În viziunea autorului considerarea Euharistică a lumii este soluţia pe care Sfinţii Părinţi şi Biserica o oferă pentru rezolvarea crizei ecologice de astăzi. În actul Euharistic omul percepe lumea ca dar al său adus lui Dumnezeu:” Ale Tale dintru ale Tale Ție Îţi aducem de toate şi pentru toate!”.

Astfel autorul arată că printr-o prescură adusă la altar în vederea săvârşirii Euharistiei omul poate să se ofere lui Dumnezeu el însuşi, în întregime, după cum într-o firimitură din Sfânta Împărtăşanie Dumnezeu se oferă pe Sine omului în întregime. Autorul prezintă tot în acest capitol poziţia Sfântului Părinte Profesor Dumitru Stăniloae, conform căreia cosmosul se lasă cunoscut de om iar omul se simte mânat de o sete ontologică în a cunoaşte cosmosul, iar prin cosmos vrea să cunoască pe cel care l-a creat, adică pe Dumnezeu. În starea primordială omul a fost rânduit a fi preot al creaţiei dar prin cădere omul a pierdut această demnitate fiind redobândită odată cu răscumpărarea lui în Iisus Hristos. Autorul conchide în finalul studiului că Euharistia actualizează într-un dinamism marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea, adică o dăruire şi un imn de laudă adus neîncetat Creatorului.

Într-un alt studiu, teologul Stelian Gomboş prezintă temeiuri scripturistice şi dogmatice în legătură cu prezenţa Domnului în cadrul Sfintei Liturghii. Sunt prezentate jertfele sacre ale Vechiului Testament ca anticipare şi preînchipuire a Jertfei Euharistice, arătând că sacrificiul creştin s-a împlinit o singură dată pe Golgota prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu. Tot în acest capitol sunt prezentate mărturii biblice şi patristice cu privire la importanţa Jertfei Euharistice din care desprindem faptul că Iisus Hristos este Jertfa cea vie plină de iubire şi că unirea cu Hristos în Euharistie este o unire deplină. Tot în acest studiu autorul prezintă importanţa slujirii arhiereşti a Mântuitorului Iisus Hristos, legătura dintre Învierea Domnului și prezenţa Sa permanentă în Euharistie, valoarea şi importanţa Sfintei Euharistii ca Taină etc. Un subcapitol important al acestui studiu este cel consacrat caracterului soteriologic al Sfintei Euharistii din care desprindem faptul că scopul ultim şi ţinta finală a Jertfei Mântuitorului este dobândirea libertăţii şi a eliberării omului.

Un alt capitol important al acestui volum este cel consacrat Epiclezei Euharistice, adică a rugăciunii de invocare a Sfântului Duh. Autorul subliniază faptul că în Ortodoxie actul liturgic de prefacere a elementelor euharistice subliniază rolul precumpănitor al Sfântului Duh în această acțiune. Este rolul Sfântului Duh de a actualiza continuu starea de jertfă a Mântuitorului Iisus Hristos. Este rolul Duhului să mențină viața Trupului eclezial a lui Iisus Hristos, care este Biserica. Autorul arată că Epliceza este de origine divină: „Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 16,). Epliceza o găsim prezentă şi în Tradiţia Apostolică a Sfântului Ipolit al Romei. Tot în acest capitol autorul prezintă și alte temeiuri scripturistice și patristice cu privire la Epicleza Euharistică explicând detaliat Epicleza după Nicolae Cabasila.

În alte capitole ale lucrării teologul Stelian Gomboş prezintă valoarea pastorală şi duhovnicească a Sfintei Euharistii ca temelie a Bisericii prezentând legătura dintre Euharistie şi unitatea Bisericii precum şi unitatea dintre Euharistie, Episcop şi Biserică. Un alt aspect care merită evidenţiat este cel consacrat prezenţei reale în Sfânta Euharistie a Domnului nostru Iisus Hristos. Un studiu foarte actual este cel dedicat Euharistiei în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur din care reținem pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine, importanţa participării la cultul divin public precum şi a primirii Sfintei Împărtăşanii. Autorul arată importanța împărtășirii cât mai dese a preotului şi a tuturor creştinilor cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Un alt studiu dinspre finalul volumului care merită amintit este cel dedicat importanţei Părintelui Duhovnicesc în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Autorul consideră duhovnicia ca o lucrare de mare importanţă în misiunea pastorală a Bisericii, ca o lucrare a Duhului Sfânt de purificare şi întărire sufletească şi ca o adevărată artă de conducere a credincioşilor pe calea mântuirii. Duhovnicul este considerat un om al duhului, căruia i s-a încredințat toată puterea cerească, este omul care nu mai viețuiește după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi se face fiu a lui Dumnezeu asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu. Autorul vorbeşte şi despre responsabilitatea preotului duhovnic în viziunea unor Sfinţi Părinţi cum au fost Sfântul Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare.

Drept urmare, acum în încheierea acestui material, cartea şi lucrarea pe care o prezentăm şi o smnalăm, intitulată Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii, Editura Magic Print, Onești, 2026, scrisă, recent, de teologul şi publicistul creştin Stelian Titus Gomboş, Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României, cunoscut ca talentat şi prolific condeier în publicistica bisericească românească şi nu numai, se înscrie pe linia celor prezentate mai sus. Adică, această colecţie de studii şi articole adunate în cartea de faţă, abordează, cu precădere, aspecte diverse legate de Duhovnicie şi de Taina Euharistiei, care este şi rămâne Taina Tainelor, Taina prin excelenţă în Spiritualitatea ortodoxă.

Care va să zică, volumul acesta se adresează deopotrivă preoţilor, studenţilor teologi dar şi tuturor acelora care doresc să cunoască mai multe în privinţa Sfintei Euharistii, într-un cuvânt ea se adresează celor care doresc un sincer şi real progres duhovnicesc. Voi încheia aceste rânduri cu un citat luat dintr-un studiu al autorului care mi s-a părut sugestiv: „Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul Domnului Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit”. Totodată, acum în încheiere, mai reţinem faptul că volumul de faţă se află deja la vânzare şi poate fi cumpărat de la diferite magazine şi librării de profil.

Cu alte cuvinte, strădania teologului și publicistului Stelian Titus Gomboş de a pune în evidenţă Taina Sfintei Euharistii în trecutul Bisericii şi în contextul contemporan şi-a atins scopul, volumul de faţă constituindu-se într-un ghid spiritual și liturgic foarte util atât pentru preoţii slujitori cât şi pentru studenţii teologi, dar şi pentru credincioşii dispuşi să aprofundeze învăţătura de credinţă a Bisericii noastre cu privire la Sfânta Euharistie!

Pr. Lect. Univ. Dr. Emil Cioară

Introducere - argument

Cu toate că există realităţi sfinte care ar putea fi cinstite mult mai bine prin tăcere, prin acea „tăcere roditoare” a Părinţilor filocalici, vremea în care oamenii Bisericii tăceau și meditau mai mult, a cam trecut. Pentru a nu se ajunge ca „pietrele” să vorbească, identitatea credinţei ortodoxe şi a creştinismului, în general, pe continentul european are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de un demers apologetic susţinut de către cei îndreptăţiţi să o facă. O astfel de atitudine ar trebui asumată deopotrivă de cler şi de popor, de toţi cei angajaţi, prin viaţa şi activitatea lor, în rodirea şi cultivarea „ogorului Domnului”. Indiferentismul religios, parte a procesului „democratic” al secularizării, riscă să ne pună într-un con de umbră valori ale credinţei străbune, într-un mod mult mai real astăzi, decât în trecut. Tocmai de aceea trebuie redescoperit şi reevaluat rolul fecund şi nu secund al laicatului în Biserică. Cartea teologului, apologetului şi publicistului dreptmăritor creştin Stelian Titus Gomboş se plasează exact pe înţelegerea necesităţii dimensiunii apologetice a laicatului în Biserică. Doctor în Teologie la Sibiu şi Craiova, autorul prezentului volum şi-a adunat, sub titlul generic „Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii” o serie de studii, capitole și articole cu tematică centrată pe teologia euharistică, dar şi câteva recenzii la cărţi considerate ca fiind relevante în domeniul Teologiei liturgice astăzi. Importanţa unui astfel de demers, care pune în evidenţă a Taina Sfintei Euharistii, într-o vreme cu reale frământări existenţiale, cu crize nu doar economice şi materiale, ci şi spirituale, atât la scară globală, cât şi naţională, este pronunţată şi evidentă!...

Ideea fundamentală, care mi se pare că defineşte efortul de raportare al autorului asupra temei, în studiul întreprins, dincolo de alte aspecte evidente, este aceea de a arăta că, prin Sfânta Euharistie, având în vedere existenţa semenului, cu cât mergi mai mult spre celălalt prin Mântuitorul Iisus Hristos Euharistic, cu atât devii mai autentic tu însuţi, ca fiinţare a creştinului din tine!...

Legătura dintre Dumnezeiasca Euharistie şi comunicarea cu semenii mi se pare esenţială, aspect surprins de autorul studiilor prezente aici, în această carte!...

Înaintea lui Iisus Hristos Euharistic nu te poţi prezenta cu jumătăţi de măsură în modul de a comunica cu ceilalţi, sau raportându-te doar la anumite aspecte din problemele celorlalţi. În elanul unirii cu Iisus Hristos, oamenii trebuie cuprinşi cu toate frământările, grijile dar şi cu bucuriile lor. A nu face aşa, nu poate decât să ne plaseze pe fiecare, cleric, mirean sau laic, descoperiţi de noi înşine la întâlnirea cu Sfânta Euharistie!...

Iată de ce demersul lui Stelian Gomboş este benefic, ne poate ajuta, problematiza, pe fiecare, să ne pregătim şi mai bine pentru întâlnirea cu Trupul şi Sângele Domnului!...

Aşadar, cei care vor avea răbdarea şi zelul parcurgerii conţinutului acestei cărţi, se vor familiariza cu aspecte legate de: dimensiunea euharistică a creaţiei, raportată la problemele ecologiei şi la misiunea Bisericii; la Sfânta Euharistie, ca şi sursă a misiunii Bisericii, temelie a unităţii ei şi fundament al mântuirii omului în Iisus Hristos; asocierea – comuniunea liturgică – premisă a comuniunii popoarelor într-o Europă unită; cu varii abordări contemporane asupra spiritualităţii euharistice astăzi. Nu în cele din urmă, aş sesiza asumarea gândirii teologice a Sfântului Părinte Profesor Dumitru Stăniloae asupra Tainei Euharistiei, în demersul întreprins de către autorul studiilor prezente în acest volum. În acest sens, Stelian Gomboş contribuie, alături de alţi teologi, la evidenţierea faptului că Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae a fost hărăzit cu vocaţia universalităţii în Ortodoxie, devenind el însuşi tradiţie, în cadrul Tradiţiei Bisericii...

Despre bucuria Împărtăşirii şi puterea credinţei

La Cina cea de Taină, momentul instituirii Tainei Euharistiei prin cuvintele Sale şi al primei săvârşiri a ei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a spus: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu; Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt XXVI, 26-28). Dacă se ia totodată în considerare următorul verset: ci vă spun vouă, nu voi mai bea din acest rod al viei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, întru Împărăţia Mea (Mt XXVI, 29), se poate constata cu uşurinţă că, pe de o parte, Euharistia îşi are temeiul în jertfa de pe cruce a Mântuitorului, iar pe de alta, că în ea va fi prezent în toate timpurile viitoare Iisus Hristos cu Trupul şi Sângele Său înviat. Iisus Hristos trăieşte la Cina cea de Taină anticipat şi tainic moartea Sa pe cruce, dar şi moartea tainică de după aceea (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 98).

Prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos cu trupul în Euharistie este posibilă datorită unirii strânse dintre Trupul Lui cu Dumnezeu Cuvântul prin Întrupare şi pnevmatizat prin Înviere şi Înălţare, ajuns la unirea culminantă cu dumnezeirea. Fără îndoială, prezenţa Domnului cu Trupul şi Sângele Său în Euharistie şi prefacerea pâinii şi vinului pentru mâncarea Lui constituie pentru teologie o mare taină. În teologia ortodoxă, pâinea şi vinul rămân cu adevărat pâine şi vin, la fel cum devin cu adevărat Trupul viu şi Sângele lui Iisus Hristos prin săvârşirea tainei Euharistiei. Transformarea darurilor în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos se realizează într-un mod divin care transcende noţiunile de timp şi spaţiu aplicabile în lumea noastră căzută şi, prin urmare, nu poate fi înţeleasă sau explicată în termenii filosofici ai acestei lumi (Kenneth Paul Wesche, Saint Ignatius of Antioch: the criterion of orthodoxy and the marks of catholicity, PRO ECCLESIA Vol. III, nr. 1, 1994, p. 96).

Împărtăşirea presupune credinţă şi dragoste

Trebuie subliniat că descrierea tradiţională a Euharistiei că Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos nu poate fi considerată o metaforă mistică prin care se sugerează legătura tainică dintre suflet şi forţa divină care se sălăşluieşte în inima omului într-un mod mistic. Natura mistică a Bisericii are în mod tulburător un caracter material: Euharistia este Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos într-un mod concret, fizic, nu într-un mod convenţional sau simbolic, ci tangibil şi concret (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 97).

Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie presupune credinţă şi dragoste din partea creştinului, pentru a putea fi înţeleasă tainic, în adâncul sufletului, în realitatea pe care o reprezintă, şi nu ca un ritual magic. Sfântul Ignatie Teoforul sugerează că elementele care unesc Trupul şi Sângele Domnului sunt credinţa şi dragostea: zidiţi-vă din nou în credinţă, care este trupul Domnului, şi în dragoste, care este sângele lui Iisus Hristos (Tralieni 8,1, Colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. I, “Scrierile Părinţilor Apostolici”, trad. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 172). Obiectul principal al credinţei şi dragostei creştinului este realitatea Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos şi că în această credinţă creştinul găseşte viaţa: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată (In. VI, 35).

Euharistia nu se poate săvârşi fără mărturisirea credinţei. Dintotdeauna, numai cei botezaţi, deci cei care-L mărturiseau pe Iisus Hristos, s-au putut împărtăşi. Pentru Euharistie este necesară în primul rând unirea prin Cuvânt, prin cunoaştere pentru a înţelege scopul existenţei creştine, urmată apoi de unirea cu Hristosul euharistic în Sfânta Liturghie săvârşită de episcop. Adevăratul sens al Cuvântului nu se lasă înţeles pe deplin decât în context euharistic. Se poate face o paralelă cu episodul de pe drumul spre Emaus, unde cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, sunt abătuţi în urma experienţei din Ierusalim. Plini de întrebări fără răspuns şi tristeţe, aproape că nu observă prezenţa străinului de lângă ei, care îi mustră pentru că nu înţeleg Scripturile care vorbeau despre patimile şi jertfa Învăţătorului lor. Cuvântul îi mângâia, le arăta lucruri pe care ei nu le înţelegeau pe deplin, însă nu era suficient pentru a le oferi cunoaşterea adevărată, comuniunea adevărată. Odată ce Mântuitorul Iisus Hristos binecuvântează şi frânge pâinea pe care le-o dă apoi ucenicilor, ochii acestora s-au deschis şi L-au cunoscut. Mântuitorul Iisus Hristos se contopeşte în această scenă cu pâinea euharistică, care le-a dat cunoaşterea adevărată, făcându-i să înţeleagă întreaga semnificaţie a Învierii. Cei doi ucenici au fost cei dintâi care s-au “împărtăşit” cu Cuvântul lui Iisus Hristos şi cu Trupul Lui euharistic, alcătuind o nouă unitate - în esenţă, primul mic nucleu al Bisericii adevărate a lui Iisus Hristos, care nu se realizează pe deplin decât în această contopire, în această unitate adevărată şi de neînlocuit. Sfânta Euharistie este strâns legată de cuvântul Scripturii, căci numai astfel ea poate fi înţeleasă în întregime. Experienţa euharistică pune într-o lumină specială cuvântul Scripturii şi contribuie la descoperirea sensului spiritual, profund al textelor sfinte şi la realizarea unităţii creştinilor.

Dreapta mărturisire este condiţia sine qua non pentru dobândirea numelui de creştin. Afirmaţia este susţinută de desfăşurarea Sfintei Liturghii, la săvârşirea căreia, înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, Biserica se roagă pentru unitatea de credinţă prin ectenia: “Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită”, rugăciune întărită prin rostirea imediată a Simbolului credinţei. Cererile rostite înainte de împărtăşire se încheie cu cea pentru realizarea unităţii de credinţă: “Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh, cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Iisus Hristos Dumnezeu să o dăm”. Trupul înviat şi dătător de viaţă al Domnului este ancora credinţei şi a iubirii lipsite de egoism (John S. Romanides, The Ecclesiology of St. Ignatius of Antioch, International printing company, Atlanta 1956, p. 10).

Fără întruparea reală, mântuirea nu ar fi fost posibilă

Dreapta mărturisire este aceea că Întruparea s-a realizat în mod real, ceea ce conferă realitate Euharistiei. Creştinii sunt chemaţi să se adune cât mai des spre a se împărtăşi, pentru că astfel Îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om real, Întrupat real, suferind real pe cruce pentru noi, dându-ne astfel posibilitatea Mântuirii. Fără o Întrupare reală, mântuirea devine imposibilă. Realismul sacramental exprimat prin accentuarea prezenţei reale a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, nedespărţit de Duhul, este fundamentul Bisericii, în care Iisus Hristos, una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în firea sa divină, îi uneşte pe credincioşi în comuniunea Trupului Său extins în lume, Biserica (William R. Schoedel, Ignatius of Antioch: A commentary on the Letter of Ignatius of Antioch, Fortress Press 1985, p. 21).

Biserica se defineşte în acest context ca o comunitate unde Cuvântul nu este doar proclamat, ci este realmente prezent în Sfânta Euharistie, care cu adevărat este Trupul şi Sângele Domnului; în consecinţă, Biserica este acea comunitate transformată în Biserică prin unirea într-un singur trup cu Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, cu adevărat dătătoare de viaţă, în Euharistia Bisericii (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 100).

Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Iisus Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină…, p. 33). - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!....

Câteva concluzii şi încheierea

Prin urmare, acum în încheierea acestui material, cartea şi lucrarea pe care o prezentăm şi o smnalăm, intitulată Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii, Editura Magic Print, Onești, 2026, scrisă, recent, de teologul şi publicistul creştin Stelian Titus Gomboş, Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României, cunoscut ca talentat şi prolific condeier în publicistica bisericească românească şi nu numai, se înscrie pe linia celor prezentate mai sus. Adică, această colecţie de studii şi articole adunate în cartea de faţă, abordează, cu precădere, aspecte diverse legate de Duhovnicie şi de Taina Euharistiei, care este şi rămâne Taina Tainelor, Taina prin excelenţă în Spiritualitatea ortodoxă.

Cartea aceasta se adresează deopotrivă preoţilor, studenţilor teologi dar şi tuturor acelora care doresc să cunoască mai multe în privinţa Sfintei Euharistii, într-un cuvânt ea se adresează celor care doresc un sincer şi real progres duhovnicesc. Voi încheia aceste rânduri cu un citat luat dintr-un studiu al autorului care mi s-a părut sugestiv: „Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul Domnului Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit”. Totodată, acum în încheiere, mai reţinem faptul că volumul de faţă se află deja la vânzare şi poate fi cumpărat de la diferite magazine şi librării de profil.

Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Remete

Cuvântul autorului la evenimentul lansării cărții „Prezenţa reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie sau despre frumuseţea, temeinicia, rostul şi importanţa Sfintei Euharistii” -Vineri – 22.05.2026 – Palatul Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București (CCIB)

Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, în a înţelege ce este ea, rolul ei în viaţa creştină este nevoie a pune început prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Iisus Hristos, Dumnezeu-om. Acest temei stă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă.

„Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) constituie baza şi noua bucurie a Bisericii El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi o găsim strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” ne spune faptele apostolilor în capitolul 2,42. De atunci în stare permanentă de ascultare ea, Biserica, ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, e fidelă îndemnului Mântuitorului; de la Cina de Taină: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 şi cel...) Aici, în adunarea (sinaxa) ci liturgică, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei, de aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţilor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(In. 6, 53)

Deci, Adevărul este viaţă, fiinţă şi după aceea expunere teoretică, epistemologie. Pentru Sf. Apostol și Evanghelist Ioan Adevărul este identic cu viaţa cu fiinţa, el depăşeşte neajunsul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă.

Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6)

Dacă Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan vede Adevărul ca praxis, trăire ucenicul său Sfântul Ignatie Teoforul (sec. I bărbat catolic) îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Iisus Hristos este Adevărul nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că el este viaţa şi mulţimea fiinţelor îşi găseşte semnificaţia nestricăcioasă întru Iisus Hristos, care recapitulează (anakefaleosis) în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină.

Sfântul Ignatie numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca comuniune în Sfânta Euharistie.

De aceea, când vorbim de hristologie, învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos nu înţelegem în primul rând a învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi cum fac toate ereziile istoriei.

Când afirmăm că el este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, iar în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Iisus Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi ţi prin cuvintele sale încorporate în Scriptură sau în Tradiţie, de nu totul e verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac.

O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Este dată în Biserică din ziua cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, el realizează actul unirii şi participării omului la Iisus Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos şi realizează în acelaşi timp existenţa Sa personală ca trup sau ca comunitate. Iisus Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la cincizecime se poate urmări biblic această relaţie existenţială, personală între Hristos şi Sfântul Duh. Baza relaţiei de trimitere în lume, în Biserică e fundamentală pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi.

Atât de mare este taina lui Hristos încât el nu redefineşte separat prin el însuşi ci este partea integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul.

Adevărul lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh sunt identice şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17...). Ei diferă numai după modul în care lucrează. Evenimentul cincizecimii la Faptele Apostolilor 2, arată acel lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Hristos vine în planul existenţei noastre istorice nu abstract cum cred sectarii vorbind teoretic cuvintele scripturii într-o manieră individualistă, ci şi prin comunitate.

Duhul Sfânt este ca dătător de putere, de viaţă ne face fiinţa să devină relaţională, pentru că El este în acelaşi timp”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin El ne naştem în Iisus Hristos în taina Sfântului Botez şi ne încorporăm în trupul lui istoric al lui Iisus Hristos care este Biserica aşa cum însăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi prin urmare, de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment de Cincizecime. Sfânta Liturghie îl revelează pe Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, dar ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii ei şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală ruptă de biserică ca comuniune cu Iisus Hristos în Duh Sfânt. O asemenea formă de religie este naturism religios.

Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar istoria în înţelesul vieţii euharistice condiţionată de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria încetează de a mai fi o succesiune de evenimente care vin din trecut în prezent în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi numai pe calea delegării: Hristos-Apostoli-Episcopi în desfăşurare liniară, el vine ca eveniment al Cincizecimii, adică ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice, realităţi ale Cincizecimii.

De aici exigenţa şi responsabilitatea Bisericii în istorie faţă de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt în primul rând afirmaţii ce priveşte mântuirea omului, obiceiul lor este să elibereze chipul original al lui Iisus Hristos, adevărul, de distorsiuniile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze învăţătura corectă despre Iisus Hristos şi prin urmare viaţa ca prezenţă a lui Iisus Hristos în Biserică.

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Dialog despre marii duhovnici și părinți duhovnicești ai României cu teologul şi publicistul Stelian Gomboş

1. Gheorghe Marin: - Stimate Domnule Gomboş, Hristos a înviat! Înainte de a discuta propriu-zis despre unicitatea peisajului duhovnicesc românesc, v-as ruga să îmi spuneți care au fost duhovnicii români pe care ați avut ocazia să îi cunoașteți și care au avut un impact major asupra evoluției personalității și gândirii dumneavoastre teologale.

Stelian Gomboş: - Adevărat a înviat! Sunt mulţi şi foarte însemnaţi părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care, din mila lui Dumnezeu şi dragostea Sa cea sfântă, a lăsat o vie impresie asupra mea; aş putea întocmi, aici şi acum, o adevărată listă, de fapt, un bogat, generos şi veritabil pomelnic, pe care îl păstrez la loc de cinste, în cămara inimii mele:

Dacă ar fi să enumăr câţiva dintre ei voi menţiona faptul că primul mare Părinte Stareţ, mai puţin cunoscut dar deosebit, a fost Arhimandritul Timotei Iftimie de la Mănăstirea Hodoş – Bodrog din judeţul Arad, primul lăcaş monahal pe care l-am vizitat, întâia oară, în iarna anului 1985.

Următorii Părinţi Duhovniceşti renumiţi, pe care i-am întâlnit şi cunoscut, au fost Cuvioşii Paisie Olaru (Sfântul Cuvios Ieroschimonah Paisie de la Sihăstria) şi Ilie Cleopa (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria), în vara anului 1986, în cadrul unui pelerinaj de suflet la vetrele călugăreşti nemţene, între care, la loc de frunte, s-a numărat Mănăstirea Sihăstria.

În vara următorului an – 1987, aflându-mă într-un pelerinaj, organizat tot de către Părintele Diacon Gheorghe Băbuţ de la Biserica cu Lună din Oradea, însă de data această, pe la mănăstirile din Banat şi Oltenia, i-am întâlnit pe Părinţii: Ioan Negruţiu de la Tmişeni, Vasile Prescure de la Mănăstirea Lainici, Neonil Ştefan – Stareţul, Lavrentie Şovrea şi Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, Veniamin Micle – Cărturarul de la Bistriţa Olteană, Gamaliil Vaida de la Cozia şi mulţi alţii.

În vara anului 1988 i-am cunoscut pe Părinţii Nicolae Steinhardt - Scriitorul şi Serafim Man, vieţuitori autentici ai Mănăstirii “Sf. Ana” – Rohia, din Ţara Lăpuşului.

În varanţa anului 1989 i-am întâlnit, în frumoasa Moldovă, pe Părinţii: Ioanichie Bălan şi Iustin Pârvu – care se aflau, atunci, ca vieţuitori ai Mănăstirii nemţene Bistriţa, apoi pe Părintele Dosoftei Muraru de la Mănăstirea Slatina, Iachint Unciuleac – blandul Stareţ al Putnei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Chiril Constantin, Melchisedec Velnic – actualul stareţ şi Calinic Dumitriu – actualul Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

După revoluţie, chiar în primii ani, i-am cunoscut, întâlnit şi reîntâlnit pe Părinţii: Benedict Ghiuş - Cărturarul la Mănăstirea Cernica, Ioan Iovan la Mănăstirea bucureşteană Plumbuita şi apoi la Mănăstirea Recea – Mureş de care am fost foarte legat, din punct de vedere spiritual, Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu la Mănăstirea bucureşteană Antim, Arsenie Papacioc la Techirghiol – Constanţa, Serafim Popescu (Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător) şi Teofil Părăianu – de care am fost foarte legat şi cu care am avut o relaţie specială - la Mănăstirea “Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, Iustin Pârvu la Mănăstirea Petru Vodă şi Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria, Vartolomeu Androni – fostul stareţ al Coziei lui Mircea cel Bătrân, Ilarion Argatu la Mănăstirea Cernica, Visarion Coman la Clocociov, Nicodim Dimulescu – la Mănăstirea prahoveană Crasna – de care m-a leagat o relaţie cu totul aparte, Ioachim Popa de la Frăsinei, athoniţii şi prodromiţii: Petroniu Tănase (Sfântul Cuvios Petroniu Prodromitul), Iulian Lazăr, Dionisie Ignat (Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu), Ioan Şova şi Iustinian Stoica. Apoi Gherontie Puiu de la Caraiman – Buşteni – Prahova, Paulin Lecca de la Rogozu – Vrancea, Dimitrie Bejan de la Hârlău – Iaşi, Serafim Bădilă de la Căşiel – Cluj, Ioasaf Popa din Bucureşti şi, mulţi, mulţi alţii.

Toţi, în mai mare sau mai mica măsură, într-o formă sau alta, au avut un rol, un loc, un rost şi un impact major asupra evoluţiei mele spirituale.

Cei mai mulţi dintre ei au plecat în lumea de dincolo, cea cerească şi veşnică şi, la cei mai mulţi dintre ei, am participat la Slujba lor de prohodire şi înmormântare.

Bunăoară, anul trecut – 2025, fiindcă a fost anul omagial – comemorativ închinat Marilor Părinţi Duhovniceşti, (știți bine că înttre timp mulți dintre ei, pe parcursul anului trecut, au fost canonizați, adică proclamați sfinți de către Sfântul Sinod al BOR și trecuți în calendarul Bisericii noastre, 16 la număr), le-am organizat un frumos parastas, în cadrul căruia i-am evocat pe toţi aceşti Oameni ai Duhului, şi pe mulţi alţii, frumoşi, atât la stat cât şi la sfat, cei mai mulţi dintrei ei, născuţi, de acum, în lumea luminii neânserate a Raiului, celest şi peren.

2. - Este cunoscut faptul că dumneavoastră aveți nenumărate studii consacrate vieților marilor duhovnici ortodocși români, mai ales cu privire la suferințele îndurate de ei în perioada comunistă.

De altfel, s-ar putea spune că acești duhovnici, ca și mărturisitorii din temnițele comuniste românești, au alcătuit adevăratul nucleu de rezistență morală și spirituală într-o perioadă în care se dorea ca omul să fie privat de valorile și virtuțile creștine. Care dintre duhovnicii pe care i-ati studiat v-a impresionat cel mai mult cu privire la luptele sale împotriva regimului opresiv comunist?

- Să ştiţi că mi-este foarte greu, aproape imposibil, să gândesc, să mă raportez doar la unul dintre ei, în condiţiile în care, în această ipostază, postură ori situaţie, social, au fost mulţi, tare mulţi, de fapt cei mai mulţi, în fond aproape toţi marii bărbaţi a Bisericii, Ţării, Poporului şi Neamului nostru, românesc, fiecare dintre ei având, marcând şi impresionând, într-un mod cu totul aparte, cu şi prin viaţa, suferinţele, chinurile, umilinţele, torturile şi caznele de care au avut parte şi la care au fost supuşi, în perioada totalitără, în temniţele comuniste de la noi.

Astfel încât, pentru a nu greşi ori a împieta memoria, cinsitrea, recunoştinţa sau preţuirea ori admiraţia faţe de oricare dintre ei, nu îl voi remarca, reţine sau exemplifica ori aprecia numai pe unul ci îi voi aminti, evoca, enumera şi pomeni pe toţi, la unison!...

3. - Așa cum ne este cunoscut, Părintele Arsenie Boca (Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop) se bucură de o foarte mare dragoste din partea românilor, iar perioada în care a fost călugăr la Sâmbăta de Sus este una cu adevărat impresionantă, mai ales dacă ne gândim la mișcarea de înnoire spirituală /duhovnicească la baza căreia a stat. Dumneavoastră cum ați caracteriza unicitatea gândirii Sfântului Părinte Arsenie Boca în mediul monahal ortodox din România?

- Da, gândirea Părintelui Arsenie Boca (Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop) a fost, este şi rămâne una cu totul special, deosebită, unică,, datorită acurateţei, limpezimii, prospeţimii, frăgezimii, francheţei şi coerenţei sale, a felului/modului său direct şi sincer de a fi şi a se purta sau raporta, precum şi a conţinutului/mesajului prophetic pe care-l conţine şi cuprinde discursul, dialogul, învăţătura, cuvântul, rostirea şi rostuirea sa.

Sfântul Cuvios Părinte Arsenie Boca nu a fost doar un mare duhovnic ci el a fost şi rămâne un geniu autentic, căci a avut o minte sclipitoare şi o raţiune efervescentă, fascinantă, captivantă şi debordantă.

Altfel spus, Sfântul Cuvios Părinte Arsenie de la Prislop se comporta, uneori, pe drept cuvânt, ca un torent, ca o avalanşă, avea vocea tunătoare, privirea fulgerătoare şi atitidinea mobilizatoare. După ce îţi vorbea el tu nu mai aveai cale de întors, deoarece el era un om al întregului nu al jumătăţilor de măsură. La el ce area da rămânea da, ce area nu rămânea nu. Atât şi nimc mai mult!...

Nu era persoana concesiilor sau compromisurilor! De nici un fel! Nu! Nicidecum!...

Un om ca el, precum geniile, se nasc odată la o sută de ani!...

Mare Om, Mare Duhovnic, Mare Caracter, Mare Sfânt!...

4. - Un alt mare duhovnic care atrage atenția oricărui român ortodox dornic să înțeleagă viața și istoria Bisericii este cu siguranță Părintele Ilie Cleopa (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria). V-aş ruga să aduceți în evidenţă importanța sfaturilor duhovnicești ale Părintelui Cleopa (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria)și cum ar trebui ele înțelese mai ales în aceasta epocă seculară în care libertatea este confundată cu anarhia.

- Despre Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria) voi vorbi, evocându-l, în câteva umile, simple şi sărace dar sincere cuvinte, fiindcă mari bucurii ne dăruieşte Dumnezeu, cum este şi aceea a întâlnirii unor oameni şi monahi minunaţi, peste care Dumnezeu a revărsat multe din darurile Sale.

Eu, personal, chiar dacă am rămas departe de înălţimea trăirii lor, îmi aduc mereu aminte de râvna şi iubirea fără margini a Părinţilor Paisie Olaru (Sfântul Cuvios Ieroschimonah Paisie de la Sihăstria) şi Cleopa Ilie (Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria) de la Mănăstirea nemţeană Sihăstria, pe care i-am întâlnit de multe ori şi pe care i-am admirat şi iubit cu adevărat.

Neîmplinitor al cuvintelor lor, am rămas doar cu amintirile, al căror balsam alină rănile ce le poartă, ca o povară, un fiu risipitor.

Aceste amintiri revin adeseori şi bat la poarta sufletului. Când o găsesc ferecată, se îndepărtează, dar revin, doar, doar, o vor găsi altă dată deschisă.

Aşa a făcut într-o lungă perioadă marcată de opresiuni şi cumplite umilinţe Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria), unul dintre marii duhovnici români dintr-un veac zbuciumat şi întunecat. A bătut la uşa multor suflete, le-a vorbit ca un părinte, a vindecat răni adânci, a adus multă speranţă şi lumină, până când suferinţele şi anii i s-au adunat ca norii lungi pe şesuri.

Părintele Cleopa Ilie (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria) a fost, după cum mărturisea, la un moment dat, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan - Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „omul lui Dumnezeu printre oameni“, „trâmbiţa Duhului care mărturiseşte Adevărul celor care iubesc Adevărul, dar şi celor care-L urăsc“. Glasul său a fost cuvântul Domnului - izvor de apă vie care s-a revărsat năvalnic în minţile, inimile şi conştiinţele celor care i-au cerut rugăciunea şi binecuvântarea, iar cerdacul chiliei sale de la Sihăstria a devenit, pentru mai bine de patru decenii, altar, amvon şi bolniţă.

În aceste cuvinte ale mele, nevrednicul, prea sărace să ilustreze bogăţia vieţii duhovniceşti şi a darurilor îmbelşugate ale Duhului Sfânt de care Părintele Ilie Cleopa (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria) s-a învrednicit, aş vrea să amintesc, totuşi, starea de har pe care toţi cei care erau în preajma Părintelui o simţeau, efectul vindecător al cuvântului său ce avea putere multă, înnoirea omului lăuntric pe care o încercau toţi cei care veneau la Sihăstria cu dorul dobândirii vieţii veşnice.

Nu în cele din urmă, vreau să dau mărturie despre iubirea nemărginită pe care o avea faţă de aproapele, despre durerea acută pe care o resimţea văzând suferinţa din jur şi despre blândeţea şi înţelegerea faţă de neputinţele semenilor. Mi-au rămas adânc întipărite în minte şi în inimă cuvintele sale despre cei care urcau, zi de zi, treptele spre chilia sa de la Mănăstirea Sihăstria: „Ei vin, săracii, aduşi de îngerii lor păzitori..., fiecare cu năcazuâ lui..., el vine cu credinţă şi, dacă se tămăduieşte, nu-i de la mine, îi de la Dumnezeu!... Vin, săracii, ca albinele; când îi văd, m-apucă plânsu’..., aleargă, săracii, ca să câştige iertarea păcatelor, pentru credinţa lor curată cu care aleargă la Domnul...“ Câtă dragoste, smerenie şi durere fără margini răzbat din aceste cuvinte!...

Părintele Ilie Cleopa (Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria) a împlinit cuvintele Mântuitorului „Mer­geţi în toată lumea şi pro­po­văduiţi Evanghelia la toată zidirea!“ El a fost, poate, cel mai înfocat apărător al cre­dinţei Bisericii noastre în a doua jumătate a veacului al XX-lea. „Măiestria corăbierului se vede în vreme de furtună, şi nu pe timp senin“, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constan­ti­no­po­lu­lui. A fost un corăbier iscusit, care a condus cu înţelepciune corabia, mai ales în vreme de furtuni şi vijelii. În zbuciumata-i viaţă a prins prea pu­ţină vreme senină.

I-am fost alături la 5 decembrie 1998, însoţindu-l pe drumul către Împărăţia cerurilor.

Arhimandritul Cleopa Ilie (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria) a trecut la cele veşnice în data de 2 decembrie 1998. Au trecut de atunci aproape 28 ani, nu foarte mulţi, dar nici puţini. Amintirea lui nu s-a stins vreo clipă. El trăieşte încă prin cuvintele rostite şi scrise, prin sfaturi, poveţe şi, mai ales, prin trăirea nepământească. Slovele aşezate pe hârtie doresc să vorbească, cât de puţin, despre un călugăr cum rar a fost în lume, un misionar, îndrumător de obşti şi un sihastru de la cumpăna mileniilor. Părintele Cleopa (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria) a fost unul dintre marii slujitori ai Bi­sericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Cunos­cut, apreciat, iubit, res­pectat şi pomenit, Arhimandri­tul Cleopa Ilie (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria) a schimbat istoria unei mănăstiri, înscriindu-şi numele în şirul monahilor ro­mâni care au dăruit lui Iisus Hristos întreagă viaţa lor!...

5. - Cât de mult a însemnat din perspectiva dumneavoastră Rugul Aprins ca factor de rezistenţă în lupta împotriva opresiunii comuniste din România?

- Mişcarea „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins“ îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins“ a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist.

Grupul „Rugul Aprins“ s-a format pe baza afinităţii, şi nu a similitudinii de idei. În pofida profesiunilor diferite, toţi se simţeau atraşi de o preocupare esenţială pentru ei: viaţa creştină într-o lume modernă incertă şi materialistă. Toţi erau interesaţi de isihasm, de filocalie, de rugăciunea inimii, de o adâncime.

Întâlnirile aveau, uneori, aspectul unor conferinţe - dezbateri. Când venea Sandu Tudor, întrunirea era centrată pe reflecţii şi dezbateri pe teme spirituale, desprinse din lecturile, cercetările, meditaţiile şi concluziile sale sau deduse din creaţia sa literară de inspiraţie religioasă. Aproximativ aceeaşi structură aveau şi întâlnirile la care participau activ, Părintele Mihai Avramescu sau scriitorul Ion Marin Sadoveanu.

Adesea, întâlnirile aveau aerul unui cenaclu literar; se citea operă originală şi se comenta. De exemplu, aşa se întâmpla când poetul creştin Vasile Voiculescu citea din poeziile sale pe teme filocalice; altădată, când Ştefan Todiraşcu prezenta reflecţiile sale despre tradiţia poeziei religioase la români sau când Părintele Bartolomeu Valeriu Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. În mod normal, reuniunile grupului se ţineau duminica, după Sfânta Liturghie, în sala bibliotecii de la Mănăstirea bucureșteană Antim.

După minunatele slujbe şi predici ale Părintelui Benedict Ghiuş, participarea la întâlnirile grupului era considerabilă. Dar întâlniri se organizau şi în alte locuri, la părintele Mihai Avramescu de la Biserica Schitul Maicilor, la noi acasă, în strada Vasile Lascăr, la arhitectul Constantin Joja şi, bineînţeles, la pictoriţa Olga Greceanu, prima gazdă a acestor întruniri.

Gruparea „Rugul Aprins“ nu avea un calendar al întâlnirilor; de fapt, acestea nu erau obligatorii, cum de altfel nici prezenţa, nu existau reguli de participare şi nici un regulament de organizare. Pot să spun şi cred, fără să greşesc, că întâlnirile semănau cu şezătorile tradiţionale româneşti. Este de la sine înţeles că era totdeauna cineva care pregătea un subiect sau era invitat să-l prezinte, dar participarea la discuţii era total liberă şi masivă, pentru că toţi participanţii aveau acelaşi ţel: iluminarea spirituală prin credinţă, prin practicile filocalice, toţi doreau să cunoască şi să adâncească exemplele marilor trăitori ai Bisericii creştine. Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Explicarea Liturghiei de Gogol, celebra povestire a pelerinului rus erau numai câteva dintre lecturile asupra cărora se aplecau membrii grupării „Rugul Aprins“ spre aprofundarea credinţei.

Prin urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă.

Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană.

A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Doamne, dă‑ne credinţa şi puterea mărturisitoare a celor ce au fost rug nemistuit pentru dragostea Ta!...

6. – Totodată, de-a lungul anilor ați avut ocazia să cunoașteți diferiți occidentali convertiți la Ortodoxie care, în parcursul lor spiritual, s-au bucurat de întâlniri binecuvântate cu câțiva dintre duhovnicii noștri, cum ar fi Părintele Ilie Cleopa (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria), Paulin Lecca sau Paisie Olaru (Sfântul Cuvios Ieroschimonah Paisie de la Sihăstria).

De exemplu, preotul ortodox francez Marc-Antoine Costa de Beauregard, care și-a elaborat teză de doctorat sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Teologul), s-a adăpat propriu-zis din înțelepciunea duhovnicilor români, după frumos se exprimă, ceea ce ne face să înțelegem că mediul monahal din România reprezintă o sursă de inspirație inclusiv pentru anumiți gânditori occidentali. Cât de importante ar fi vocile acestor convertiți pentru o mai bună cunoaștere a gândirii duhovnicilor români în Occident?

- Vocile tuturor acestor convertţi sunt foarte importante, deosebite, de altfel, unii dintre ei, au şi început o asiduă şi susţinută muncă de traducere şi popularizare, cu mulă râvnă, a vieţii, operei şi activităţii, dar, mai ales, ale scrierilor, învăţăturilor sfinţitoare şi ideilor mântuitoare ale marilor părnţi duhovniceşti români, cum ar fi, de pildă, Paisie Olaru (Sfântul Cuvios Ieroschimonah Paisie de la Sihăstria), Ilie Cleopa (Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria), Dumitru Stăniloae (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Teologul), Iustin Pârvu, Sofian Boghiu (Sfântul Cuvios Părinte Sofian de la Antim), Roman Braga şi Arsenie Papacioc.

Ne bucurăm de faptul că toţi aceşti sfințiți, sfinți și mari părinţi duhovniceşti sunt tot mai căutaţi/accesaţi/recunoscuți, propovăduiţi şi mărturisiţi, atât la noi în ţară cât şi în afara graniţelor ei, atât de noi, românii, cât şi de către fraţii noştri, convertţi, într-u aceeaşi credinţă, chiar dacă sunt de alt neam sau altă cultură ori limbă!...

În ultima vreme am tot vorbit de toţi aceşti mari sfinți și sfințiți părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost, sunt şi rămân ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Încerc şi mă străduiesc să cred şi să am convingerea sau nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Căci, “noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!”…

Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte Viață dăruindu-le! Amin!...

București – Aprilie 2026

Interviu realizat de Gheorghe Marin

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...

Pe neobservate, au trecut treizeci de ani de când a început să fiinţeze (şi) la Oradea, pentru întâia oară, în rândul tineretului universitar şi nu numai, această dinamică, harnică, duhovnicească şi echilibrată asociaţie care, iată, şi-a însuşit dimensiunea slujirii prin implicarea tinerilor, a laicatului universitar şi a preoţilor de aici în apostolatul social, misionar, cultural şi spiritual.

A fost întemeiată, în urmă cu treizeci de ani, chiar în ziua şi prasnicul închinat Sf. Ap. Andrei – care, astfel, a şi devenit Ocrotitorul spiritual al filialei, începând cu această zi a constituirii, ce a fost în data de 30 Noembrie 1996, şi se inspiră din lucrarea bisericească şi din mesajul acestui Apostol al Românilor.

Ea este o filială – ctitor, promotor, coordonator şi organizator al „Serilor Filocalice” în societatea orădeană şi, nu numai, totodată, este o mărturie vie a misiunii andreiene în Comunitatea academică şi universitară din Oradea!...

Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece vreodată prin astfel de experienţe!...

Tinerii din ASCOR Oradea trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!...

Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...

Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a putea avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!...

În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre; trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!...

Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate pe care noi, acolo unde este cazul, suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea ei, având convingerea fermă că toţi vor dobândi în timp, ceva comun şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”

Cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile acestei asociaţii a Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte şi astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

În altă ordine de idei, referindu-ne puţin la rolul, rostul şi statutul tânărului creştin ortodox în lumea de astăzi a Europei globalizante şi universaliste, vom spune că Uniunea Europeană se prezintă pentru Ortodoxie ca un teren ce trebuie cercetat cu dorinţa de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spaţiu de mărturie şi de mărturisire a cuvântului şi a modului ori a atitudinii de viaţă care reprezintă esenţa şi fundamentul Tradiţiei Ortodoxe.

Lucru la care sunt chemaţi şi tinerii, convocată fiind şi şcoala de toate nivelurile – unde ei îşi desfăşoară mare parte din activitate. Bineînţeles, misiunea sfântă, se referă în fond, nu la variata conducere a spaţiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut în primele secole ale Creştinătăţii, între graniţele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate să constituie misiunea noastră ca tineri ortodocşi în Uniunea Europeană a bătrânului continent, iar această prezenţă trebuie să fie, în primul rând, una liturgică şi spirituală, duhovnicească. Sfânta Liturghie cu întregul nostru cult – la care noi trebuie să participăm într-un mod angajat şi angajant, reprezintă cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmăm acest lucru din triumfalism) fiindcă ea cuprinde şi salvează dinamic trăirea şi viaţa noastră, credinţa şi modul teologic de existenţă al Sfinţilor noştri – pe care noi (chiar) tineri fiind, trebuie să-i urmăm. Tradiţia ascetică a Sfinţilor alcătuieşte izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este principiul creştin potrivit căruia „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), care, în acest fel, nu împărtăşeşte lăcomia, avariţia egoistă şi isteria individualistă, bine ştiindu-se că la vârsta tinereţii sunt prezente, fiind caracteristice, generozitatea şi altruismul.

Referindu-ne la Teologia Liturgică, ajungem la realitatea comuniunii bisericeşti parohiale sau la cea a comunităţii monahale, căci menţinerea vitalităţii credincioşilor ortodocşi, fie şi tineri, se asigură, diacronic, prin mănăstire şi prin parohia hrănită spiritual de mănăstire, astfel încât fără această înterconexiune existenţială şi spirituală dintre tânărul credincios şi parohie, cuvântul despre mărturia ortodoxă nu poate să fie unul serios şi fundamentat. Însăşi viaţa parohiei, ca activare a darurilor şi a harismelor duhovniceşti a membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism constituind pastoraţia şi misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale se prezintă Ortodoxia aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească, care dă sens vieţii şi dezvăluie adevărata ei ţintă şi destinaţie.

Fireşte, este inutil să se mai spună că acest termen nu urmăreşte o întâlnire parohială convenţională care înlocuieşte cunoscutele întruniri lumeşti privind reglementarea nesemnificativelor oportunităţi zilnice, cotidiene. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează slujirea socială faţă de aproapele pe spiritualitatea ei, adică pe legătura continuă cu sfântul şi dumnezeiescul Har cu Energiile Divine necreate, în parametrii ascezei, a misticii şi a comuniunii tainice.

În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a tânărului şi a familiei contemporane, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu.[1]

Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare.

Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”[2]

Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!...

Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici” , propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Hristos.”[3]

Aşadar, nu este greu să îndreptăţească şi să justifice cineva neliniştile, zbaterile şi frământările acelora care cunosc Ortodoxia (cum ar fi de pildă tinerii) prin experienţa lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci şi al ortodocşilor (mai cu seamă a lor, a tinerilor) în Europa, şi nu numai în ea. Pentru că acest viitor se află în strânsă legătură cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentată în Uniunea Europeană prin noi înşine, ca tineri ortodocşi, cu alte cuvinte prin recunoaşterea şi mărturia propriei noastre legături pe care o avem cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deoarece numai Sfinţii sunt purtători substanţiali, autentici şi adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei.

Dat fiind faptul că mănăstirile şi parohiile, ca mijloace de mărturie şi de mărturisire, salvează în felul cel mai corect modul de existenţă, ca predare integrală de sine Harului Divin, mănăstirea şi parohia vor fi, în cele din urmă şi în europeana noastră diaspora, cristelniţa perpetuă spre (re)botezarea şi (re)naşterea nu doar a celorlalţi europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor înşişi, care, marea majoritate sunt abia ieşiţi de pe băncile şcolii noastre româneşti, deci în mare parte tineri şi chiar foarte tineri.

Dacă cineva ţine seama de căutările şi preocupările europene contemporane – în special la nivelul poporului – care fac posibilă misiunea sfântă a Ortodoxiei, relatările de mai sus se confirmă a fi realiste şi aplicabile. Omul, tânărul european poartă în chip vizibil rănile unei deziluzii existenţiale tragice, trăind într-un vid sufletesc – spiritual, ce îl aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Îndepărtat sau Mijlociu.

Prin moartea Metafizicii, el caută Adevărul (care îl va face liber) ca experienţă de trăire şi de aceea se refugiază în diferite practici şi artificii spirituale ori substituţi religioşi, care sunt oferiţi de către ocultismul oriental. Tocmai la această solicitare poate să răspundă Ortodoxia, însă numai atunci când îşi menţine autenticitatea ei, căci dacă Europa are încă suspinuri şi dureri în alienarea ei, acest lucru se datorează, în cea mai mare parte şi inconsecvenţei noastre, fiindcă suntem, de foarte multe ori, ortodocşi doar cu numele nu şi cu fapta, precum şi a modului greşit în care purtăm dialogul cu ea.

În concluzie, doresc să subliniez faptul că a sosit vremea şi ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat şi judicios argumentat sau elaborat, cu Europa şi cu Creştinătatea apuseană. Căci numai în cadrul spiritualităţii patristice şi autentice – pe care suntem nevoiţi să (re)cunoaştem cu toţii că foarte mulţi tineri o caută şi o savurează din plin, este cu putinţă perceperea, din punct de vedere ortodox, a unităţii creştine, ecumenice. În lipsa acestei unităţi creştine şi ecumenice, autentice, adică a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidită, vreodată unitatea şi simbioza în Europa unită – pentru care ne rugăm să fie spre binele nostru cel pământesc şi mai ales, cel ceresc şi spre Slava lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat!...

Prin urmare, tânărul creştin ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental - apuseană.

Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică.

Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta tinereţii spirituale şi a luptei omului spre desăvârşirea existenţei sale lui dumnezeiescul Har necreat, izvorâtor şi lucrător de îndumnezeire.

Scopul civilizaţiei creştin - ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, mai ales a tânărului ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har.

De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”[4]

Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

Dumnezeu să ne ajute tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!...

Un sincer şi călduros „La mulţi, buni, frumoşi, voioși şi binecuvântaţi ani!”

Dr. Stelian Gomboş – Preşedinte

şi fondator al Filialei ASCOR Oradea,

între anii 1996 – 2003,

iar în prezent Consilier la

Secretariatul de Stat pentru Culte

din cadrul Guvernului României

https://steliangombos.wordpress.com/

[1] Dan Ciachir, Ortodoxia în mileniul III, în rev. “Ortodoxia” anul 51, 2001, nr. 1-2, p. 11-14.

[2] Georgios I. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 180-181.

[3] Mitropolit Hierotheos Vlahos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, trad. Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 154 – 155.

[4] Pr. Dr. Ştefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în rev. “Renaşterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.